Capitolul XXXIII.Un adevăr chinuitor

O simplă întâmplare îl făcuse pe Callhown să descopere acest adevăr chinuitor. La miezul nopţii, căpitanul se urcase pe azotee şi-şi fuma în linişte ţigara. De bună seamă, în aceste clipe socotea că nu are nici un motiv să se neliniştească. Rănile primite în duelul cu mustangerul erau aproape vindecate. Ce-i drept, amintirea înfrângerii îl mai sâcâia şi acum, dar gândul răzbunării neîntârziate îi mai îndulcea amărăciunea.

Casey Callhown, ca şi plantatorul, era foarte mulţumit să vadă că Louise a renunţat la plimbările ei prin prerie şi de fapt el era autorul acestei oprelişti părinteşti. Întocmai ca şi plantatorul, nu bănuia nici pe departe ce ascunde pasiunea fetei pentru tragerea cu arcul, socotind totul drept o distracţie nevinovată.

Începuse chiar să se mângâie cu gândul că nepăsarea Louisei faţă de el nu-i decât o prefăcătorie. În plus, de la o vreme, tânăra creolă nu se mai purta atât de repezit cu el şi Casey era gata să se îndoiască de bănuielile pe care gelozia i le vârâse în cap.

Căpitanul îşi fuma liniştit ţigara, privind în direcţia râului. Apariţia unui călăreţ pe drum nu-l miră câtuşi de puţin. I se părea foarte firesc să călătoreşti noaptea, pe răcoare, în loc să te canoneşti sub arşiţa nemiloasă a soarelui de peste zi.

La lumina lunii nu-l recunoscu pe călăreţ şi, de altfel, nici nu-l cercetă prea atent. Îl urmărea cu privirea numai ca să-şi omoare vremea. Abia atunci când călăreţul se abătu în crâng, Callhown miroşi ceva.

        „Ce să însemne asta? Făcu el, cu mirare. Uite-l, a sărit din şa şi se îndreaptă încoace, spre cotul râului. Uite, coboară şi malul. După cum se vede, cunoaşte bine locul… Ce-o fi vrând pe-aici? Nu cumva are de gând să se strecoare în grădină? Dar cum? Trebuie să treacă râul înot. N-o fi vreun hoţ?”

Acesta fu primul gând care-i veni în minte, dar îşi dădu seama îndată de netemeinicia unei asemenea presupuneri.

        „Aha, aud un plescăit de vâsle… Va să zică a tras luntrea şi acum trece râul. Ce naiba o fi căutând aici?”

Era gata să coboare ca să trezească bărbaţii din casă şi să cerceteze împreună grădina, când auzi un alt zgomot, care îi schimbă numaidecât hotărârea. Era un scârţâit ca de uşă sau fereastră deschisă. Zgomotul venea de undeva de jos, nu departe de locul unde se afla el. Căpitanul se aplecă peste parmaclâcul azoteei şi scrută întunericul. Deodată, o paloare cadaverică i se aşternu pe faţă: se deschise fereastra de la odaia verişoarei sale. Şi însăşi Louise, înveşmântată în alb, stătea în capul scării ce cobora în grădină. Ghici că între apariţia ei şi omul care trecuse râul cu luntrea trebuie să fie neapărat o legătură şi în aceeaşi clipă înţelese că omul din luntre nu-i altul decât Maurice-Mustangerul.

Rămase încremenit, incapabil să facă vreo mişcare. Abia târziu, după ce silueta albă a Louisei dispăru şi auzi şoapte în grădină, tresări, fulgerat de un alt gând. Se hotărî să nu trezească pe nimeni: el singur trebuia să fie martorul ruşinii de care se acoperea Louise. Porni grăbit pe urmele ei, tremurând de indignare. Le auzi mărturisirile şi jurămintele de dragoste, hotărârea mustangerului de a pleca a doua zi în zori şi făgăduiala lui că se va întoarce curând, apoi fu martor la îmbrăţişările lor pătimaşe. Îl cuprinse dorinţa aprigă de a împlânta pumnalul în pieptul rivalului său şi să-l vadă prăvălindu-se acolo, la picioarele iubitei. Dar nu avu curaj.

Să fi fost oare din pricină că zări în lumina lunii un Colt cu şase gloanţe lucind la cingătoarea mustangerului? Căpitanul se grăbi să plece, lăsându-i singuri pe cei doi îndrăgostiţi.