Capitolul XXXV.O gazdă neprimitoare

        „Un papă-lapte! Un fricos! Un gogoman! Sunt un prost că m-am amăgit cu asemenea speranţe! Trebuia să prevăd că ea va şti să-l înmoaie pe mucosul ăsta, pentru ca nemernicul ăla s-o poată şterge. Ascuns după un copac, l-aş fi răpus fără să risc nimic. Unchiul Woodley nu putea decât să-mi mulţumească pentru asta. Iar în settlement toţi mi-ar fi dat dreptate. Un seducător ticălos! Un geambaş josnic! Cine ar fi cârtit împotriva dreptei răfuieli cu un asemenea individ? Acum, la naiba, când o să mi se mai ivească un prilej ca asta!”

Aşa gândea căpitanul pe când se întorcea spre casă, la oarecare depărtare în urma Louisei şi a lui Henry.

— Ciudat! Bombăni el. Nătărăul ăsta cu caş la gură are într-adevăr de gând să-i ceară scuze omului care i-a sucit capul soră-şi? Da, pesemne că a luat lucrurile în serios, altfel nu-mi explic zarva din grajd. Se pregăteşte să-şi scoată calul.

Potrivit obiceiului mexican, uşa de la grajd dădea într-o curte pietruită. Era întredeschisă. După o clipă, cineva o împinse dinăuntru şi în prag apăru un om cu o mantie aruncată pe umeri şi cu o panama pe cap, ducând de frâu un cal înşeuat. Callhown îl recunoscu îndată pe vărul său.

— Uf, l-ai scăpat! Şuieră căpitanul furios când tânărul se apropie. Dă-mi înapoi pumnalul şi revolverul! Jucăriile astea nu-s pentru mânuţele tale delicate. De ce n-ai făcut cum ţi-am spus eu, de ce te-ai lăsat prostit?

— Da, aşa e, m-am lăsat prostit – răspunse liniştit tânărul. Ştiu bine asta. Am jignit în mod grosolan şi pe nedrept un om cumsecade.

— Ai jignit un om cumsecade! Ha-ha-ha! Ţi-ai ieşit din minţi, pe legea mea!

— Aş fi fost un nesăbuit dacă ţi-aş fi urmat sfatul, Casey. Din fericire, n-am făcut-o. Vreau să-l găsesc şi să-i cer scuze.

— Încotro?

— Mă grăbesc să-l ajung din urmă pe Maurice-Mustangerul şi să-mi cer scuze pentru purtarea mea.

— Ha-ha-ha! Glumeşti, desigur!

— Nu, vorbesc cât se poate de serios. Vino cu mine şi ai să vezi.

— Atunci îţi spun încă o dată că ţi-ai ieşit din minţi! Şi nu eşti numai nebun, ci pur şi simplu idiot!

— Nu pari prea politicos, Casey!

Zicând aceasta, tânărul dădu pinteni calului şi se depărta în galop. Callhown rămase nemişcat până ce-i pierdu din ochi. După aceea se îndreptă spre casă, străbătu iute verandă şi intră la el în odaie. Curând se ivi înfăşurat într-o mantie veche. Se duse la grajd. Nu trecu mult timp şi ieşi în curtea pietruită, ducându-şi calul înşeuat spre poartă cu atâta grijă, încât ai fi crezut că e un hoţ. Ajuns afară, sări în şa şi se depărtă cu repeziciune. O milă sau două călări pe acelaşi drum cu Henry Pointdexter, dar se părea că nu ţine să-l ajungă din urmă, căci Henry avusese răgaz să i-o ia binişor înainte. Într-adevăr, Callhown nu se grăbea. La jumătatea drumului spre fort se opri, aruncă o privire cercetătoare spre crângul din apropiere şi apucă brusc pe o potecă lăturalnică, în direcţia râului.

        „Mi-a mai rămas o singură posibilitate, dar nu-i de loc de lepădat. Numai că mă costă bani grei spre deosebire de prilejul pe care l-am scăpat adineauri. O mie de dolari în cap! Ce contează! Trebuie să scap de ticălosul ăsta de irlandez! Mâine, în zori, după cum spunea chiar el, dacă nu cumva a minţit, se duce la coliba lui. Tare aş vrea să ştiu când porneşte la drum! Pentru oamenii din prerie se pare că-i târziu în zorii zilei. Hm, mai e destul timp! El Coyot are răgaz să i-o ia înainte lui Maurice. Coliba lui trebuie să fie prin apropiere. Mexicanul ştie unde, nici vorbă, sau, oricum, ştie drumul care duce într-acolo. Asta mi-e de ajuns. N-are decât să-l aştepte pe Maurice la coliba lui. Numai că eu nu prea cred să mai ajungă. Pe drum poate oricând să se întâlnească cu indienii!”

Cu aceste gânduri, căpitanul se apropie de hacaleul mustangerului mexican. Uşa era dată în lături. Dinăuntru se auzea un sforăit răsunător, întrerupt în răstimpuri de nişte scânceli ca un guiţat ori de strigăte bălmăjite: „Caramba! Mii de draci! Iisuse! Sfântă fecioară!”

Callhown se opri în prag, ascultând.

— Porcul, e beat criţă!

— Hei, senor! Îngăimă stăpânul hacaleului, dezmeticindu-se puţin. Cu cine am onoarea? Uf, nu asta am vrut să spun! Sunt fericit că vă văd! Eu, Miguel Diaz, El Coyot, cum mi se mai spune… ha-ha-ha! El Coyot! La naiba! Cine sunteţi? Numele dumneavoastră, senor, mii de draci! Cine sunteţi?

Ridicându-se în coate pe patul lui de trestie, El Coyot rămase nemişcat, cercetând cu privirile rătăcite acest musafir neaşteptat, care-i curmase visele de beţiv. Apoi se porni să mormăie în legea lui, se trânti pe pat şi începu iar să sforăie.

— Încă o posibilitate pierdută! Şuieră furios Callhown, întorcându-se să plece. Blestem! În noaptea asta, ghinioanele s-au ţinut scai de mine! Până s-o trezi porcul ăsta, trec cel puţin trei ceasuri. Trei ceasuri! Atunci va fi prea târziu, prea târziu…

Apucă nehotărât calul de frâu, de-ai fi zis că nu ştie ce să facă şi încotro să pornească.

— N-are nici un rost să rămân aici. Până să-şi vină asta în fire, se luminează de ziuă. Pot tot aşa de bine să mă întorc acasă şi să aştept acolo sau…

Tăcu deodată fără să rostească hotărârea luată. Dar oricare ar fi fost, ea avu darul să pună capăt îndoielilor căpitanului.

Callhown se îndreptă în goană în direcţia opusă drumului care-l adusese la hacaleul lui El Coyot.