CAPITOLUL LXII.ÎNTR-O AŞTEPTARE ÎNCORDATĂ

Niciodată nu răsunase atâta tropot de cai lângă coliba mustangerului. Nici atunci când ţarcul era plin de mustangi sălbatici, abia prinşi.

Phelim, care ieşise în goană, fu ţintuit locului de strigătul câtorva zeci de oameni. Un glas răsună mai puternic decât toate. Irlandezul înţelese că era căpetenia detaşamentului.

— Stai, ticălosule! Degeaba fugi! Încă un pas şi eşti mort! Stai!

Phelim se supuse, nu avu încotro.

— Vă încredinţez, domnule, că nici prin gând nu-mi trece să fug! Bâigui el, cu glas tremurător, văzând privirile furioase şi puştile celor din jur îndreptate ameninţător asupra lui. Nici pomeneală să fug. Mă pregăteam doar…

— Ei, acum fugi dacă poţi. De început, ai început-o bine… Dick Tracy, vino încoace! Adu şi oamenii! Legaţi-l! Dracu să-l ia! Nu prea cred că-i omul pe care-l căutăm noi!

— Nu, nu, John! Nu-i el! Este servitorul lui.

— Hei, voi de colo, înconjuraţi colibă! Să nu iasă nimeni! N-am prins încă tartorul! Nu lăsaţi pe nimeni să fugă… Acum spune-mi: cine-i înăuntru?

— Adică… În colibă?

— Tu răspunde ce te întreabă, nătărăule! Se răsti Tracy, plesnindu-l cu frânghia pe spinare. Cine-i în colibă?

— Mai întâi şi întâi, stăpânu-meu.

— Ciudat… Ce-i asta? Mormăi Woodley Pointdexter, care se apropiase abia atunci, dând cu ochii de mustangul rotat. Calul Louisei!

— Chiar aşa, unchiule – întări Casey Callhown, care călărea alături de plantator.

— Interesant. Cine o fi adus-o aici?

— A venit ea singură, de bună seamă.

— Glumeşti, Casey!

— Vorbesc foarte serios, unchiule!

— Vrei să spui că fata mea a fost aici?

— Chiar şi acum e aici, sunt convins.

— Imposibil!

— Ia uită-te colo!

În uşa larg deschisă a colibei se vedea o femeie.

— O, Dumnezeule, fiica mea!

Pointdexter sări din şa şi porni spre colibă. Callhown îl urmă. Amândoi dispărură înăuntru.

— Louise, ce înseamnă asta? E un rănit aici? Cine e? Henry?

Mai înainte să-i audă răspunsul, ochii plantatorului descoperiră pălăria şi pelerina lui Henry.

— El e! Trăieşte! Slavă ţie, Dumnezeule! Pointdexter se repezi spre pat, dar fericirea lui pieri ca un fum. Se trase în lături, gemând.

Callhown era la fel de tulburat ca şi unchiul său. Scoase un strigăt de groază şi, zgribulindu-se tot, ieşi încetişor din colibă.

— Ce-i asta? Şopti plantatorul. Ce-i asta, Louise? Poţi să mă lămureşti?

— Nu, tată, nu pot! Sunt aici abia de câteva minute. L-am găsit în starea asta. Zace fără cunoştinţă, aşa cum vezi şi tu.

— Şi… Henry?

— Nu mi-a spus o vorbă. Mister Gérald era singur când am intrat. Servitorul lipsea, adineauri s-a întors. N-am apucat să-l întreb nimic.

— Bine… şi tu… cum ai nimerit aici?

— N-am putut să rămân acasă. Nesiguranţa asta mă chinuia cumplit. Eram singură de tot. E îngrozitor! Ceva cu neputinţă de îndurat. Şi-apoi, gândul la nefericitul meu frate… Dumnezeule! Dumnezeule!

Pointdexter o privi uluit, cu o mută întrebare în ochi.

— Credeam să-l găsesc aici pe Henry.

— Aici… Dar de unde ştiai că poate nimeri aici? Cine te-a adus încoace? Ai venit singură?

— Cunoşteam drumul, tată. Ţi-aduci aminte, atunci, la vânătoare, când calul a luat-o la goană cu mine? La întoarcere, mister Gérald mi-a arătat unde stă şi eu n-am uitat.

Pointdexter, descumpănit ca şi mai înainte, se posomorî şi mai mult auzind-o.

— Asta nu-i cuminte din partea ta, fata mea. E o ieşire destul de necuviincioasă şi foarte riscantă. Ai procedat ca o fetiţă prostuţă. Trebuie să pleci de-aici chiar acum. Haide! Aici nu-i locul pentru o fată. Urcă pe cal şi du-te acasă. Te va însoţi cineva! Aici pot să se petreacă lucruri neplăcute. Nu se poate să rămâi. Să mergem!

Plantatorul ieşi pe uşă şi fata îl urmă fără tragere de inimă.

Călăreţii, care în răstimp descălecaseră, se îmbulzeau în jurul colibei. Callhown le spusese tuturor cum stau lucrurile. Oamenii se împărţiseră în câteva grupuri. Unii stăteau tăcuţi, alţii discutau cu aprindere. Mulţi făcuseră roată în jurul lui Phelim, care zăcea trântit la pământ, legat cobză. Întrebările curgeau din toate părţile, dar lumea, fireşte, nu prea lua în seamă răspunsurile irlandezului.

La ivirea plantatorului şi a fiicei sale toţi se întoarseră spre ei. Cei mai mulţi o cunoşteau pe Louise şi erau miraţi, ba chiar uimiţi să o vadă aici. Sora tânărului ucis, în casa ucigaşului! Mai mult ca oricând oamenii erau convinşi de vinovăţia mustangerului. Asta, mulţumită lui Callhown, care le vorbise despre pălăria şi pelerina găsite în colibă.

— Dar ce caută aici Louise Pointdexter, singură, neînsoţită de nimeni?

Se vorbea sfiit, în şoaptă. Nimeni nu voia să jignească simţământul de părinte al plantatorului şi-i aşteptau cu răbdare desluşirile.

— Suie pe cal, Louise! Mister Gensy te va conduce acasă!

Tânărul căruia îi fusese adresată această rugăminte se simţea nespus de fericit. Era unul dintre cei care invidia în mod deosebit fericirea închipuită a lui Casey Callhown.

— De ce să nu te-aştept şi pe dumneata? Întrebă ea. Doar nu mai zăboveşti mult.

— Draga mea, aş dori să faci aşa cum ţi-am spus.

Louise se urcă în silă în şa. Tânărul plantator porni înainte şi fata îl urmă la pas. El nu-şi putea ascunde fericirea, în vreme ce ea nu-şi putea ascunde tristeţea. Deodată, chipul creolei se însenină, luminat de speranţă. Se opri în loc. Însoţitorul se văzu nevoit să facă la fel.

— Mister Gensy – glăsui Louise, după un răstimp de tăcere. Mi-a slăbit chinga şeii. Stau rău din pricina asta. Fii bun, strânge-o dumneata.

Gensy sări numaidecât să cerceteze chinga. Găsi că nu trebuie strânsă mai mult, dar nu vru să recunoască asta şi trase de ea voiniceşte.

— Stai să cobor – spuse fata. Aşa o să-ţi fie mai uşor.

Fără să aştepte vreun ajutor, sări sprintenă din şa, rămânând în picioare lângă mustang.

— Acum totul e-n ordine, miss Pointdexter.

— Da – încuviinţă ea, încercând chinga. Ştii, abia sosisem la colibă. Am gonit tot drumul şi biata Luna nici n-a apucat să răsufle. Să stăm puţin să se odihnească. Ar fi o cruzime să nu mă gândesc şi la ea.

— Numai că tatăl dumitale… Tatăl dumitale dorea…

— Dorea să mă duc acasă. Lasă, nu-i nimic! Pur şi simplu, tata n-a vrut să rămân acolo, între atâta lume. Atâta tot. Dar de vreme ce sunt departe, n-are de ce să mai fie neliniştit. Ce frumos e aici! Ce plăcută e umbra copacilor! Arşiţa din prerie e de nesuportat. Ah, mister Gensy, ia priveşte ce peştişori frumoşi se zbenguie-n apă! Uite colo, îi vezi, parcă-s de argint!

Tânărul plantator, măgulit, nu se lăsă rugat a doua oară.

— Miss Pointdexter, sunt cu totul la dispoziţia dumitale şi mă simt fericit că pot să-ţi îndeplinesc dorinţa. Să mai rămânem puţin.

— Numai cât se odihneşte Luna. Atunci când s-a apropiat detaşamentul vostru, abia descălecasem. Uită-te la Luna ce chinuită-i, săraca, după atâta goană!

Gensy, fericit că poate să-i îndeplinească fetei o cât de mică dorinţă, nici nu se gândea la Luna. Se opriră amândoi pe malul râului.

Tânărul plantator rămase foarte mirat, văzând că Louise nici nu băga în seamă zbenguiala peştişorilor şi în acelaşi timp se necăjea că nici pe el însuşi nu-l prea bagă în seamă. Ochii fetei aveau o privire rătăcită, iar auzu-i încordat prindea orice zgomot ce răzbătea dinspre colibă.

În ciuda farmecului tinerei creole, Gensy începu şi el să asculte. Larma din poiană spunea că acolo aveau să se petreacă lucruri grave.

Câteva glasuri răsunau desluşit. Unul dintre ele se auzea mai tare decât toate. Louise îl recunoscu: era glasul vărului ei, Casey. Acesta căuta să convingă, să dovedească ceva. O aprigă duşmănie se simţea în vorbele lui. Dar iată că tăcu. În clipa următoare izbucniră strigăte furtunoase de încuviinţare.

Gensy asculta cu încordare, uitând cu desăvârşire de prezenţa frumoasei creole. Îşi aminti de ea abia în clipa când fata ţâşni ca o săgeată înapoi spre colibă.