Capitolul XLVIII.Isidora

Soarele abia se ridicase deasupra zării şi discul lui ca un scut de aur străluci peste ierburile înalte ale preriei. Razele aurii străbăteau prin hăţişurile risipite ici şi colo pe întinderea netedă ca-n palmă. Picături mari de rouă străluceau în frunzişul salcâmilor, îngreunându-l şi se rostogoleau ca nişte lacrimi pe pământ. Copacii păreau că plâng despărţirea lor de noapte, cu umezeala şi răcoarea ei, că se tem de arşiţa înăbuşitoare a zilei. În schimb, păsărelele ciripeau vesel, salutând ivirea soarelui.

Oriunde altundeva, afară doar de preriile Texasului, e îndoielnic să vezi un om pornit la drum la ceasul acesta.

Pe malul râului Leona, la trei mile de fortul Indge, apăru un călăreţ. După felul cum se ţinea în şa şi după îmbrăcămintea întregită de un serapé şi un sombrero cu boruri largi, ai fi zis că e un bărbat. Dar să nu uităm că întâmplările de faţă se petrec în sud-vestul Texasului, unde femeile se ţin în şa şi se îmbracă aidoma bărbaţilor.

Da, călăreţul nostru matinal nu e un bărbat, ci o femeie. Te convingi lesne de asta, văzând mâna gingaşă care ţine frâul, picioruşul sprijinit în scară, mijlocul zvelt şi părul minunat, strâns în coc sub borul pălăriei.

Călăreţul nostru e dona Isidora Covarubio de Los Lanos. Tânăra mexicană abia a împlinit douăzeci de ani. E o brunetă nespus de frumoasă, dar frumuseţea ei seamănă cu frumuseţea unei tigroaice şi inspiră mai curând teamă decât dragoste. Pe chipul ei nu descoperi nici un semn de slăbiciune, nici o umbră de sfială. Dârzenie, curaj, o isteţime neobişnuită la o femeie – iată ce-i oglindesc trăsăturile. Obrazu-i oacheş e rumen, atât de rumen, încât ai crede că nu poate păli nici în faţa unei primejdii de moarte.

Fata se plimbă singură pe malul împădurit al Leonei. Se depărtează de casa unde locuieşte, casa unchiului ei, don Silvio Martinez. Tânăra mexicană se ţine în şa fără încordare şi plină de siguranţă. Are un cal focos, dar asta nu o nelinişteşte fiindcă se pricepe de minune să-l stăpânească. Un lassou uşor, strâns colac, atârnă la oblânc. Isidora mânuieşte lassoul la fel de bine ca orice mustanger mexican şi e foarte mândră de asta.

Lasă drumul ce urmează malul râului şi apucă pe o potecă lăturalnică. Poteca duce de la casa unchiului ei până pe culmea dealului din apropiere – singura ridicătură de pământ de pe malul Leonei. Sus, pe culme, smuceşte de frâu. Dar nu pentru a îngădui calului un răgaz de odihnă, ci pentru că a ajuns la ţintă. Cărarea se uneşte aici cu drumul; în preajmă se află o poieniţă cu iarbă bogată, dar lipsită de copaci. Ai zice că-i o prerie în miniatură. Tufişuri ghimpoase înconjură poiană. Trei cărărui abia zărite taie desişul în diferite direcţii.

Ajunsă în mijlocul poienii, Isidora se opreşte în loc şi mângâie calul pe grumaz, să-l liniştească, deşi nici nu-i nevoie să o facă: urcuşul l-a istovit şi fugarul nu se mai smuceşte în frâu şi nu mai dă semne de nerăbdare.

— Am sosit prea devreme! Exclamă tânăra, scoţând un ceasornic de aur de sub serapé şi uitându-se la el. Te pomeneşti că nici nu vine. Ah, numai să poată veni!

        „Oare ce-i cu mine? Tremur toată. O stare nervoasă. Niciodată n-am trecut prin asemenea emoţii. Să fie teamă? Da, se prea poate… Cât de ciudat mi se pare să mă tem de omul pe care-l iubesc, singurul pe care l-am iubit vreodată! Purtarea mea faţă de don Miguel nu poate să fie numită dragoste. N-a fost decât amăgire, un joc al închipuirii. Din fericire, m-am vindecat repede, văzându-l cât e de fricos. Eroul viselor mele romantice a coborât de pe piedestal şi a urmat dezamăgirea. Ce bine îmi pare! Azi n-am decât ură pentru don Miguel. Asta din clipa când am aflat că s-a făcut… Cerule! Să fie adevărat… că s-a făcut bandit? Dar nu m-aş teme de el nici dacă l-aş întâlni aici, într-un loc atât de singuratic… Ciudat: te temi de omul pe care-l iubeşti, pe care-l socoţi cel mai nobil, cel mai minunat dintre toţi oamenii de pe pământ şi n-ai pic de teamă faţă de cel pe care-l urăşti, cunoscându-i cruzimea şi perfidia. La drept vorbind, nu-i nimic ciudat în asta. Nu primejdia, ci teama că nu sunt iubită mă face să tremur. Iată de ce tremur acum, iată de ce mă chinui noapte de noapte, fără somn, din clipa când Maurice Gérald m-a scăpat din mânile bandiţilor…

Nu i-am vorbit niciodată de simţămintele mele. Şi nu ştiu cum va primi mărturisirea mea. Dar trebuie să afle totul. Mi-e cu neputinţă să mai îndur nesiguranţa asta chinuitoare. Mai bine deznădejdea, ba chiar moartea, dacă m-am înşelat în visele mele…

A! Aud un tropot de copite. El să fie? Da! Îi zăresc printre copaci veşmântul pestriţ. Aşa se îmbracă Maurice Gérald. Şi nu-i de mirare, îl prinde atât de bine.

— Sfântă fecioară! Port serapé şi sombrero! Are să mă ia drept bărbat. Jos masca asta urâcioasă! Sunt femeie şi el trebuie să găsească o femeie aici!

Isidora îşi smulge serapéul şi pălăria şi într-o clipă – nici nu se putea săvârşi mai iute o asemenea transformare – pe fondul verdeţei din jur se conturează o siluetă gingaşă şi un căpşor minunat, vrednice de măiestria sculptorului Canova. Se ridică în scări, se apleacă înainte şi aşteaptă cu încordare.

În ciuda gândurilor ei, nu simte nici umbră de teamă. Nu-i tremură buzele şi nici paloarea nu i se aşterne pe faţă. Dimpotrivă, privirea-i aţintită înainte e o chemare a iubirii pline de mândrie – chemarea vultanei ce-şi aşteaptă perechea.

Dar deodată… Ce-i cu schimbarea asta? Hainele împodobite cu cusături aurii au înşelat-o. Călăreţul în straie de mexican nu-i Maurice Gérald, ci Miguel Diaz.

Avântul şi tulburarea Isidorei se risipesc. Dezamăgită, fata se lasă în şa. Un suspin adânc îi scapă ca un geamăt din piept.

El Coyot vorbi cel dintâi:

— Bună dimineaţa, senorita! Cine se aştepta să te vadă printre hăţişurile de aici?

— În nici un caz asta nu te priveşte pe dumneata, don Miguel Diaz.

— Ciudat răspuns, senorita! Mă priveşte, se înţelege, ba chiar trebuie să mă privească. Ştii prea bine, te iubesc ca un nebun. Am fost un prost atunci când ţi-am mărturisit că sunt sclavul dumitale. Asta te-a făcut să-mi arăţi multă răceală.

— Te înşeli, senor. Niciodată n-am spus că te iubesc. Dacă îmi plăcea cum călăreşti şi ţi-am spus-o, nu trebuia să înţelegi altceva. Nu pe dumneata te admiram, ci iscusinţa dumitale de călăreţ. Şi asta acum trei ani. Pe atunci eram încă un copil, eram la vârsta când asemenea lucruri provoacă o impresie puternică, când te atrage strălucirea exterioară. Astăzi am devenit mai matură şi, fireşte, am început să privesc multe lucruri cu alţi ochi.

— Atunci, de ce mi-ai dat speranţe deşarte? Îţi aminteşti de ziua când am îmblânzit cel mai turbat taur şi cel mai sălbatic cal din herghelia tatălui dumitale? Nimeni n-avusese curajul să se apropie de ei. În ziua aceea mi-ai zâmbit şi eu am citit dragoste în privirea dumitale. Nu spune nu, dona Isidora! Cunosc destul de bine oamenii şi mi-a fost uşor să ghicesc pe chipul dumitale gândurile şi simţămintele din acea clipă. Acum totul s-a schimbat. De ce? Pentru că m-a robit farmecul fiinţei dumitale sau, mai bine zis, pentru că am făcut prostia să ţi-o mărturisesc. Iar dumneata, aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile, după ce m-ai robit şi-ai aflat adevărul, nu ţi-a mai păsat de mine. Aşa s-a întâmplat, senorita, să nu spui nu.

— N-ai dreptate, don Miguel Diaz. Niciodată n-am arătat că ţi-aş purta dragoste, nici cu vorba, nici altfel. Dumneata erai pentru, mine un călăreţ iscusit, atâta tot. Pe vremea aceea stăpâneai, sau se părea că stăpâneşti acest meşteşug. Dar astăzi? Ştii ce se vorbeşte despre dumneata aici pe Leona şi nu numai aici, ci şi pe Rio Grande?

— Nu socot de cuviinţă să răspund unor bârfeli, fie că pornesc de la prieteni trădători, fie de la duşmani mincinoşi. Mă aflu aici să capăt şi nicidecum să dau lămuriri.

— Să capeţi lămuriri de la cine?

— De la dumneata, superbă dona Isidora.

— Eşti prea încrezut, don Miguel Diaz. Nu uita cu cine stai de vorbă. Nu uita că sunt fiica…

— Unuia dintre cei mai mândri plantatori de pe Rio Grande şi nepoata unui plantator din Texas, cu nimic mai prejos. M-am gândit la toate. Mi-am amintit că aveam cândva şi eu o casă, nu-s decât un simplu vânător de cai. La naiba! Ce importanţă are? Nu eşti femeia care să dispreţuieşti un bărbat din pricină că nu-i bogat, în ce te priveşte, un simplu mustanger poate avea tot atâtea nădejdi ca şi stăpânul a sute de herghelii. Am dovada generozităţii dumitale.

— Ce dovadă? Se grăbi să întrebe Isidora, umbrită pentru întâia oară de nelinişte. Despre ce dovadă vorbeşti?

— Uite-o colea! Scrisorica asta minunată din mâna mea, care poartă semnătura donei Isidora Covarubio de Los Lanos. E adresată unui mustanger sărac lipit ca şi mine. Nu-i nevoie să ţi-o dau în mână. O recunoşti, nu-i aşa?

Isidora recunoscu scrisoarea. Privirea mânioasă pe care o aruncă lui Diaz o trădă.

— Cum de-a ajuns în mâinile dumitale? Izbucni ea, fără să-şi mai ascundă indignarea.

— N-are a face. Se cheamă că-i în mâinile mele. De mult umblu eu după ea. Nu ţineam să aflu c-am încetat să mai însemn ceva în ochii dumitale, fiindcă asta mi-era limpede, voiam să am dovada că te simţi atrasă de un altul. Spui în scrisoare că-l iubeşti pe Maurice-Mustangerul, că visezi la ochii lui frumoşi. Ei, află de la mine; n-o să-l mai vezi niciodată!

— Ce vrei să spui, don Miguel Diaz? Şi glasul îi tremură, fiindcă se temea să-i audă răspunsul.

Şi nici nu era de mirare: expresia întipărită pe chipul lui El Coyot inspira spaimă. Miguel Diaz băgă de seamă.

— Temerile-ţi sunt pe deplin întemeiate. Eu, unul, te-am pierdut, dona Isidora, dar nu vei fi nici a altuia. Iată hotărârea mea.

— Cum adică?

— Aşa cum auzi: nu vei fi a nimănui şi cu atât mai puţin a lui Maurice-Mustangerul!

— Aşa!

— Da! Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te mai întâlneşti cu el, altfel nu mai pleci de aici!

— Glumeşti, don Miguel?

— Nu, nicidecum, dona Isidora.

Sinceritatea acestui om era prea vădită, ca să nu-i dai crezare. În ciuda laşităţii care-l caracteriza, privirea lui El Coyot exprima o hotărâre rece şi crudă, iar mâna i se şi încleştase pe pumnal.

Până şi curajoasă Isidora nu se prea simţea în apele ei. O ameninţa o primejdie aproape fără de scăpare. Din prima clipă a întâlnirii cu El Coyot simţise o strângere de inimă, dar spera că prietenul ei va sosi la timp şi o va ocroti. Ascultă cu încordare să-i audă tropotul calului; din când în când se uita spre hăţişurile dincotro îl aştepta să apară. Acum, orice nădejde i se spulberase. Scrisoarea nu ajunsese în mâinile cui trebuia. Nu avea rost să mai aştepte ajutor. O clipă se gândi să fugă. Dar riscul era prea mare. Putea să se pomenească cu un glonţ în spate. El Coyot avea pistolul tot atât de aproape ca şi pumnalul.

Isidora cântărise bine primejdia. În locul ei, orice altă femeie s-ar fi pierdut. Dar ea nu era sperioasă din fire şi nu părea să ia în seamă ameninţările lui El Coyot.

— Fleacuri! Îl înfruntă mexicană. Glumeşti, senor. Vrei să mă sperii. Ha, ha, ha! De ce m-aş teme? Călăresc tot atât de bine şi arunc lassoul cu aceeaşi uşurinţă ca şi dumneata. Ia te uită!

Desprinse zâmbind lassoul de la oblânc gata parcă să-şi arate îndemânarea.

Adevăratul ei gând era cu totul altul. Diaz nu ghici nimic şi stătea nedumerit. Abia după ce simţi lassoul strângându-i-se peste coate, se dezmetici. Prea târziu! Cât ai clipi era legat fedeleş, cu braţele lipite de trup. Acum nu putea să mai apuce nici pumnalul, nici pistolul. Se pomeni înlănţuit în strânsoarea lasoului, mai înainte să facă vreo mişcare de apărare. O lovitură puternică îl azvârli jos din şa.

— Ei, Miguel Diaz! Îi strigă Isidora, întorcându-şi calul. Lasă ameninţările şi nu încerca să te eliberezi! Dacă mişti un deget, pornesc în galop. Ucigaş perfid! În ciuda laşităţii tale, ai vrut să mă omori, ţi-am citit asta în ochi. Dar rolurile s-au schimbat şi de astă dată…

Nu primi nici un răspuns şi tăcu. Lassoul era întins ca o coardă şi ea nu-şi lua ochii de la omul răsturnat din şa. El Coyot zăcea ţeapăn. În cădere îşi pierduse cunoştinţa. Ai fi zis că e mort.

— Sfântă fecioară! Oare l-am omorât? Exclamă Isidora, aducând calul puţin înapoi. N-am vrut. Dar şi aşa, nimeni n-o să-mi poată aduce vreo învinuire: doar era hotărât să mă ucidă! Nu-mi dau seama dacă e mort ori se preface şi nu mă-ncumet să m-apropii de el. N-au decât să se convingă alţii. Acum pot să plec acasă, fără teama că m-ajunge din urmă. Şi dacă viaţa lui e în primejdie, am să trimit vreo câţiva oameni de la conac ca să-i dea ajutor. Adio, don Miguel Diaz!

Zicând acestea, Isidora scoase din sân un mic pumnal tăie lassoul de lângă oblânc şi, fără vreo remuşcare, porni în goană spre casă, lăsându-şi potrivnicul zăcând la pământ.