Capitolul XLIX.Lassoul e dezlegat

După convorbirea cu Zeb Stump, tânăra creolă se dusă în odaia ei şi, lăsându-se în genunchi, începu să se roagă. Ca toţi creolii, era catolică şi credea fierbinte în ajutorul madonei. Rugăciunea ei era tristă şi ciudată: se ruga pentru omul care trecea drept ucigaşul fratelui.

Louise era convinsă că Maurice Gérald nu-i vinovat. Şi se ruga nu pentru iertarea, ci pentru apărarea lui. Hohotele de plâns îi sugrumau glasul. Îşi iubea fratele cu toată gingăşia unei surori. Era zguduită de nenorocirea abătută asupra casei lor, dar durerea, oricât de mare, nu putuse înăbuşi un alt simţământ, mai puternic decât legăturile de sânge. Fata îşi plângea fratele şi, în acelaşi timp, se rugă pentru salvarea omului iubit.

Când se ridică în picioare, privirea îi căzu din întâmplare pe arcul de care se slujise ca să-i trimită scrisorile ei de dragoste.

„O, de-aş putea slobozi o săgeată, să-l previn, pe Maurice de primejdia ce-l pândeşte!”

Deodată o fulgeră un gând: oare întâlnirile lor tainice n-au lăsat urme? Îşi aminti că, după ce s-au văzut atunci, în miez de noapte, Maurice a trecut râul înot, nu cu luntrea. În ajun, copleşită de durere cum era, nici nu se gândise la asta. Secretul întâlnirilor nocturne dintre ei doi putea fi deci descoperit.

Soarele se ridicase destul de sus pe cer şi îşi arunca razele strălucitoare prin uşa deschisă. Louise deschise larg uşa, vrând să coboare în grădină şi să se furişeze până la barcă. Auzi nişte voci pe azotee. Se opri pe verandă. Vorbeau Florinda şi Pluto, care, în lipsa stăpânului, se urcaseră acolo, să respire puţin aer curat. De pe verandă se auzea fiecare cuvânt. Dar pe Louise o interesa prea puţin convorbirea lor. Abia după ce desluşi numele omului iubit, deveni atentă.

— Ei îl învinuiesc pe tânărul Gérald. Maurice Gérald, aşa-l cheamă. Spun că-i irlandez, dar dacă asta-i adevărat, atunci nu seamănă deloc cu irlandezii pe care i-am văzut la New Orleans. Mai curând seamănă cu un gentleman adevărat. Uite cu cine seamănă!

— Tu, Pluto, crezi că el l-a omorât pe mister Henry?

— Nici gând! Ha! Ha! Ha! Auzi, să-l omoare pe mister Henry?! Poftim ce le-a trăsnit prin cap! E ca şi cum ai spune că eu l-am omorât pe Mister Henry. Ei, ce-o fi acolo? Ia te uită, Florinda. Vezi?

— Unde?

— Colo, pe malul celălalt ai râului. Nu vezi un călăreţ? E Maurice Gérald. Omul pe care l-am întâlnit în preria neagră. Omul care i-a dăruit mustangul rotat lui miss Lou. Şi pe care-l caută acum toată lumea, fără să dea de el!

— O, Pluto, eu cred că nu-i vinovat! E un gentleman atât de chipeş şi de viteaz!

Louise nu ascultă mai mult. Se întoarse şi urcă încet pe azotee. Îi venea greu să-şi ascundă tulburarea în faţa servitorilor.

— Ce tot vorbiţi aici? Întrebă ea, cu o asprime prefăcută.

— O, miss Louise, ia uitaţi-vă! Tânărul de colo…

— Care tânăr?

— Cel pe care-l caută, nimeni altul…

— Nu văd nimic.

— Eh! Tocmai e ascuns de nişte copaci. Uitaţi-vă… Nu-i vedeţi pălăria neagră, lucioasă şi haina de catifea cu nasturi lucitori de argint? El e, sunt sigur. Tânărul acela.

— Te înşeli, Pluto. Pe aici multă lume se îmbracă aşa. Şi-apoi, e prea departe. Cum să-l recunoşti, când aproape nici nu-l mai vezi. Nu-i nimic… Florinda, dă fuga jos şi adă-mi pălăria şi costumul de călărie. Vreau să mă plimb puţin. Iar tu, Pluto, pune iute şaua pe Luna. Mă tem să nu se ridice soarele prea sus. Hai, grăbeşte-te!

De îndată ce servitorii dispărură, Louise, adânc tulburată, se apropie de parmaclâcul azoteei. Acum nu o mai stânjenea nimeni, putea să se uite în voie. Scrută cu încordare hăţişurile. Prea târziu: călăreţul se făcuse nevăzut.

        „Semăna şi parcă nu semăna. Dacă ar fi fost într-adevăr Maurice Gérald, ce rost avea să vină încoace?”

După zece minute, Louise se afla pe celălalt mal al râului şi se afunda în hăţişurile unde dispăruse călăreţul. Gonea cu repeziciune, privind cercetător înainte. În vârful dealului, opri calul brusc în loc. Auzise glasuri. Ascultă. Veneau de departe, dar puteai desluşi un glas de bărbat şi altul de femeie. Cine era bărbatul şi cine femeia? Inima îi zvâcni dureros în piept. Se apropie puţin şi se opri din nou. Cei doi vorbeau în spaniolă. Creola ştia destul de bine spaniolă, ca să înţeleagă ce spun.

Numai că se afla încă prea departe. Cei doi aproape strigau, păreau foarte tulburaţi. Louise se apropie şi mai mult. Acum, vocea de bărbat nu se mai auzea. În schimb, în vocea femeii se simţea limpede ameninţarea.

Glasurile veneau dintr-o poiană binecunoscută Louisei: de locul acesta o legau amintiri dragi. Se temea să meargă mai departe, îngrozită că va afla un adevăr amar.

Într-un târziu smuci frâul.

În poiană se zbuciuma încoace şi încolo un cal înşeuat. Un bărbat necunoscut zăcea la pământ, cu braţele înlănţuite de un lassou. Un sombrero şi un serapé zăceau alături, dar se părea că nu-i aparţin. Ce se petrecuse aici? Bărbatul purta pitorescul costum mexican. Pe cal era aşternut un cioltar de toată frumuseţea, cusut cu motive mexicane.

Inima Louisei se umplu de bucurie. Mort sau nu, omul acesta era fără îndoială chiar călăreţul pe care îl văzuse de pe azotee. Şi nu era Maurice Gérald. Se apropie şi mai mult şi-l privi. Îţi dădeai seama numaidecât că e un mexican.

        „Frumos chip” – gândi creola în sinea ei.

Dar nu asta o îmboldi să sară de pe cal şi să se aplece cu milă spre el, ci bucuria că omul care zăcea în iarbă nu era cel pe care se aştepta să-l găsească acolo.

        „N-a murit: îi aud răsuflarea.”

Şi desfăcu laţul lassoului.

        „Acum poate să respire în voie… Ce s-o fi petrecut aici? Ah, îşi vine în fire… Slavă Domnului! Acum voi afla tot.”

— Te simţi mai bine, sir?

— Cine eşti dumneata, senorita? Întrebă don Miguel Diaz, ridicând capul şi privind cu nelinişte în jur. Unde-i ea?

— De cine vorbeşti? N-am văzut pe nimeni.

— La naiba! Ciudat! N-ai văzut o femeie pe un cal sur?

— Am auzit un glas de femeie în timp ce mă apropiam.

— Un glas diavolesc, mai bine zis, căci asta-i tot ce se poate spune despre Isidora Covarubio de Los Lanos.

— Ea a făcut isprava asta?

— Da, ea. Blestemata! Unde e? Spune-mi, senorita.

— Habar n-am. Judecând după tropotul calului, a coborât pe cărare. Da, nici vorbă. Eu am venit din partea opusă.

— Aha! Înseamnă că s-a dus acasă… Eşti foarte bună cu mine, senorita. Îţi sunt recunoscător că m-ai eliberat din laţul ăsta afurisit. Vrei să te arăţi la fel de bună şi să mă ajuţi să încalec? Nădăjduiesc să mă pot ţine în şa, dar trebuie să mă ajute cineva. Aici nu pot să mai rămân. Duşmanii mei sunt pe aproape… Hai încoace, Carillo! Îşi chemă el calul şi fluieră într-un chip ciudat. Vino mai aproape, nu te speria de drăgălaşa senorita. Nu ea ne-a făcut pocinogul, nu ea ne-a despărţit. Hai, nu te teme! Auzind fluieratul, calul veni în fugă lângă stăpânu-său şi se lăsă apucat, de frâu. Un mic ajutor din partea dumitale şi sunt în şa. Atunci, n-au decât să mă urmărească, că nu-mi pasă.

— Crezi că o să fii urmărit?

— Păi sigur. Am duşmani… Eh, astea-s fleacuri. Mă simt tare slăbit. Vrei să m-ajuţi?

— Fireşte. Cât pot, te-ajut cu dragă inimă.

— Îţi sunt recunoscător, senorita. Foarte recunoscător.

Cu mare greutate, tânăra creolă ajută mexicanului să se urce în şa.

— Rămâi cu bine, senorita! Vorbi El Coyot. Nu te cunosc, văd doar că nu eşti mexicană. Eşti americancă, pesemne. Dar asta n-are a face. Te-ai dovedit bună pe cât eşti de frumoasă. Şi dacă vreodată se va ivi prilejul, Miguel Diaz îţi va dovedi recunoştinţa lui.

Tinerei creole i se părea că visează – un vis mai curând straniu decât neplăcut. Această stare sufletească se schimbă brusc în clipa când ridică de jos o scrisoare pierdută de Diaz. Era adresată lui Maurice Gérald şi purta semnătura Isidorei Covarubio.

Louise se urcă anevoie în şa.

La întoarcere, în drum spre Casa del Corvo, intră cu calul în apele Leonei. Privi îndelung în adâncul undelor, cu ochii pironiţi ciudat într-un singur punct. Pe chipul ei se citea o deznădejde fără de margini. Era destul să mai înainteze puţin şi râul ar fi înghiţit-o pentru totdeauna.