Capitolul XXIII. Jurământul răzbunării

Callhown îşi petrecea tot timpul în camera lui somptuoasă. Egoist înăcrit cum era, nu credea în prietenie şi de aceea nici nu avea prieteni. Suferinţele-i fizice erau sporite de chinuri sufleteşti, de conştiinţa singurătăţii lui. Oare va scăpa teafăr, fără vreo vătămare? Cui îi păsa de asta? Nimeni nu se neliniştea în mod sincer de soarta lui şi Callhown ştia bine acest lucru. Dacă i se arăta oarecare atenţie, era numai mulţumită legăturilor de rudenie. Nici nu se putea altfel. Purtarea căpitanului faţă de verişoara şi de vărul său nu avea cum să-l facă respectat. Mândrul Woodley Pointdexter nutrea doar dezgust faţă de el – un dezgust amestecat cu teamă. E drept, simţământul acesta se ivise de puţină vreme în sufletul bătrânului plantator. Aşa cum am mai spus, Pointdexter îi era îndatorat, iar datoriile crescuseră într-o asemenea măsură, încât Casey Callhown devenise de fapt adevăratul stăpân al Casei del Corvo. Şi el se bizuia în orice împrejurare pe această stare de lucruri.

În ultima vreme, Callhown se străduia din răsputeri să profite de situaţie pentru a obţine mâna Louisei. O iubea de mult, cu patimă. Nu fusese în stare să-i cucerească inima şi fata nu-i ascundea asta. De aceea se hotărî să-şi atingă scopul cu ajutorul tatălui ei, conştient de puterea pe care o avea asupra plantatorului. Nu-i de mirare deci că în atmosfera aceasta, în tot timpul cât zăcu la pat, cu viaţa în primejdie, i se dădu mai puţină atenţie decât în alte împrejurări. În perioada când simţise lămurit ameninţarea morţii, Callhown devenise parcă mai bun cu cei din jur. Dar asta nu ţinu mult. De îndată ce înţelese că primejdia a trecut, în el se trezi din nou sălbăticia firii lui nestăpânite, sporită acum de conştiinţa ruşinoasei înfrângeri în duelul cu mustangerul. Îi plăcea să arunce praf în ochii celor din jur, să o facă pe eroul, să se arate mai cu moţ decât toţi. Numai că de acum înainte îşi mâncase papara. Băştinaşii aproape că nici nu-l mai luau în seamă şi asta îl chinuia cumplit. Era peste puterile căpitanului Callhown să recunoască deschis că omul care l-a umilit e rivalul lui în dragoste. Din această cauză, Maurice-Mustangerul trebuia să moară. Dacă nu de mâna lui, Casey Callhown, atunci de mâna altcuiva.

Căpitanul era încredinţat că va găsi în preria întinsă a Texasului un ucigaş lacom de bani. Aurul doar e atotputernic. Or Callhown avea destul aur şi nu-i era greu să cumpere mâna unui ucigaş. În singurătatea odăii sale, aşteptând să se înzdrăvenească, Callhown plănuia cu înfrigurare moartea mustangerului. Voia să găsească o unealtă, un om care să ucidă pentru bani. Îşi aminti deodată de un mexican, mustanger ca şi Maurice. Era convins că între ei doi nu pot exista legături de prietenie. Oamenii cu această îndeletnicire, unică în felul ei, aveau o faimă proastă în Texas. Mustangerii erau de obicei indivizi proveniţi din drojdia societăţii. Când se aflau în settlement, sâcâiau oamenii cumsecade cu veşnicele lor scandaluri. Dar să întâlneşti vreunul în preria pustie, însemna să nu mai fii sigur de viaţă. Casey Callhown îşi aminti deci de un asemenea individ potrivit pentru ceea ce plănuia.

Îşi aminti de asemenea că-l vedea mereu la tavernă şi că-l zărise şi în seara duelului. Omul cu pricina era unul dintre cei care-l purtaseră pe targă după duelul fatal. Îi sună în urechi o vorbă aruncată de mexican la adresa lui Maurice Gérald, care arăta lămurit că nu-i este prieten, ci dimpotrivă. Mai târziu, Callhown află că mexicanul era un duşman înverşunat al lui Maurice. Hotărî deci să se oprească asupra lui. Îl chemă la el, iar după aceea începură să se întâlnească tot mai des. De fiecare dată se încuiau în odaie şi discutau îndelung. Cei din jur nu bănuiau nimic. Cum musafirul căpitanului se îndeletnicea cu negoţul de cai şi de vite, se presupunea că au relaţii de afaceri, lucru cât se poate de firesc. Mexicanul însuşi fusese convins la început că acesta e rostul întâlnirilor cu căpitanul. O vreme destul de îndelungată nu discută decât despre afaceri: şiretul iancheu din Mississippi nu şi-ar fi dezvăluit adevăratele gânduri faţă de un om pe care nu-l cunoştea îndeajuns. Şi abia după o trebuşoară cât se poate de bănoasă pentru mexican, udată din belşug cu băutură bună, Callhown se apucă să-l iscodească mai amănunţit despre relaţiile lui cu Maurice-Mustangerul.

Discuţia asta îl convinse pe căpitan că se poate bizui în totul pe mexican, că omul e gata să facă orice i-ar cere, să şi ucidă, la o adică. Mexicanul nu-şi ascundea ura faţă de Maurice-Mustangerul. Şi-l ura pentru acelaşi motiv ca şi Casey Callhown. Totul pornea de la o femeie. Maurice se abătea din când în când pe la o doncella cu ochii negri, pe malul lui Rio Grande şi fata începuse să prefere tovărăşia mustangerului irlandez în locul mustangerului mexican. Mexicanul nu pomeni numele fetei şi Callhown nici nu-şi dădu osteneala să-l întrebe.

Câtă vreme zăcu Maurice, căpitanul se întâlni mereu cu mustangerul mexican, cu care discută îndelung şi în mare taină. În tot acest timp chibzuiră amănunţit un plan. Dacă ajunseseră să-l desăvârşească sau nu şi ce anume gânduri diavoleşti aveau, acesta era secretul lor.

Lumea din jur băgă doar de seamă că Miguel Diaz, poreclit El Coyot17 şi Casey Callhown deveniseră prieteni nedespărţiţi. Mulţi se mirau de această prietenie ciudată.