Capitolul XXII. Un dar misterios

Duelul, în Texas, nu e ceva neobişnuit: după trei zile nu mai vorbeşte nimeni de el, iar după o săptămână toată lumea l-a dat uitării. Încăierările de stradă sunt aici lucruri cum nu se poate mai fireşti. Câteodată au loc chiar pe trotuar şi nu arareori costă şi viaţa unui trecător întâmplător. Legile Texasului socotesc jertfele acestui ciudat mijloc de răfuială drept „accidente”, iar vinovaţii nu au de suferit nici un fel de pedeapsă.

În ciuda acestor obiceiuri, duelul dintre Casey Callhown şi Maurice Gérald trezi un viu interes în rândurile localnicilor. Deşi niciunul dintre eroi nu făcea parte dintre băştinaşi, despre duelul lor se vorbi nouă zile în şir. Aroganţa şi firea cârcotaşă a căpitanului, ca şi firea deschisă şi cinstea mustangerului erau binecunoscute tuturor. Nu, e de mirare deci că lumea se arăta foarte mulţumită de rezultatul luptei.

Nimeni nu ştia felul cum suportă Casey Callhown urmările duelului. Nu mai era văzut la tavernă, de unde, altfel, rareori se întâmpla să lipsească. Rănile grave primite în timpul luptei îl ţintuiseră pentru multă vreme la pat.

Starea sănătăţii lui Maurice nu trezea îngrijorare, dar tânărul avea nevoie să stea o vreme liniştit. Asta îl sili să rămână în hotelul lui Oberdoofer, într-o cămăruţă modestă. Îngrijirea mustangerului lăsa mult de dorit. Nici chiar faima de învingător nu schimbase cu nimic atitudinea nepăsătoare pe care stăpânul tavernei o manifestase şi mai înainte faţă de el. Din fericire, îl avea lângă el pe Phelim, fiindcă altfel ar fi dus-o rău de tot.

— Sfinte Patrick! Oftă credinciosul slujitor al mustangerului. Când o să scăpăm din văgăuna asta! Curată neruşinare, zău aşa! Nu poţi nici să mănânci, nici să bei ca lumea! Până şi porcii s-ar scârbi de mâncarea de-aici! În plus, blestematul ăsta de Oberdoofer îndrăzneşte să spuie…

— Prea puţin îmi pasă ce spune Oberdoofer! Dar ca să nu audă el tot ce trăncăneşti tu, potoleşte-te, rogu-te. Nu uita că prin paravanele astea se aude orice şoaptă!

— Să le ia dracu de paravane! Arză-le-ar focul să le arză! Dacă nu vă pasă ce spune neamţul, atunci nici mie nu-mi pasă. N-are decât să audă. Că mai rău decât ni-i acum, nu poate să ne fie. Nu vreau să tac, trebuie să ştiţi ce are neamţul în scăfârlie.

— Ei hai, dă-i drumul! Ce spune?

— L-am auzit şuşotind cu unul, cum că o să vă silească să-i plătiţi nu numai pentru odaie, masă şi spălat, dar şi pentru toată paguba din noaptea aia.

— Să mă silească pe mine să plătesc?

— Da, numai pe dumneavoastră, mister Maurice. Zicea că n-o să ia o lăscaie de la iancheu. Păi asta-i neruşinare! Numai neamţului ăstuia putea să-i dea prin cap aşa ceva. Dacă trebuie să plătească cineva, atunci să plătească iancheul, fiindcă el a început toată tărăşenia.

— Nu ştii de ce vrea să mă silească să-i plătesc eu pentru toate?

— Păi zicea că, de vreme ce i-aţi picat în mână, nu vă lasă să plecaţi până nu-i plătiţi.

— Eh, nu-i nimic! O să vadă curând că şi-a cam greşit socotelile. Să ceară despăgubiri celui care se dă în lături. Eu, unul, sunt gata să acopăr jumătate din costul stricăciunilor, atât şi nimic mai mult. Poţi să i-o şi spui dacă aduce vorba. La drept vorbind, nici nu ştiu de unde am să scot banii. Mă tem că sunt destule stricăciuni, în timpul duelului am auzit un zăngănit asurzitor – poate să fi fost vreo oglindă, poate pendula, nu ştiu.

— O oglindă cât toate zilele, mister Maurice. Şi pendula! Aud că toate astea fac vreo două sute de dolari. Minciuni gogonate! Nu cred să facă mai mult de o sută.

— Păi şi aşa, mi-e destul de greu să plătesc. Mă tem, Phelim, că va trebui să te repezi până la Alamo şi să aduci încoace toate comorile noastre. Ca să pot plăti o datorie ca asta, n-o să am încotro, va trebui să vând pintenii, cupa de argint, ba poate şi puşca.

— Numai puşca să n-o daţi, mister Maurice! Cum o să ne mai ducem noi viaţa fără puşcă.

— Lasă, o să ne descurcăm şi cu lassoul.

— Şi pun prinsoare că n-o să mâncăm mai prost decât la moş Doofer. Aici, orice îmbuc, mă doare burta!

În clipa aceea, uşa se deschise, fără vreo bătaie prevenitoare. Intră slujnica, cu un coş de răchită.

— Ce-i cu tine, Gertruda? Întrebă Phelim.

— Un gentleman m-a rugat să v-aduc coşuleţul ăsta – zise fata.

— Cine? Ce gentleman?

— Nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată.

— Va să zică un gentleman… Cine să fie, Phelim? Ia vezi ce-i acolo!

Phelim deschise coşul: găsi o sticlă cu vin şi o mulţime de bunătăţi – prăjituri, friptură – dar nu dădu peste nici o scrisoare ori un bileţel cât de mic. Felul cum era împachetat fiecare lucruşor nu lăsa însă nici o îndoială: darul venea de la o femeie. Maurice cercetă coşul. Darul era cât se poate de binevenit, mai ales în condiţiile de aici. Căută să ghicească cine putea să-i trimită atâtea bunătăţi. În faţa ochilor îi apăru deodată chipul Louisei Pointdexter. Era un gând lipsit de temei, îşi dădea seama, dar se simţea îndemnat să-i dea crezare şi, în taină, se bucură. Chibzuind lucrurile mai adânc, îndoiala îi spori în suflet.

— Un gentleman ne-a trimis coşul! Repetă Phelim. Aşa spune Gertruda. Se vede că-i un suflet bun. Cine o fi?

— Nu pot să ghicesc, Phelim. Să fie unul din ofiţerii fortului? Cui să-i dea prin minte aşa ceva?

— După mine, ofiţerii n-au nici un amestec aici. Nu ştiu de ce, dar cred că e o mână de femeie la mijloc. Nu vedeţi ce frumos sunt rânduite toate?

— Prostii, Phelim! Nu cunosc nici o femeie care ar putea să ne arate atâta atenţie.

— N-aveţi dreptate, mister Maurice. Ştiu eu pe cineva. Ea ne-a trimis coşul: dacă nu s-ar fi gândit la dumneavoastră, ar fi fost o nerecunoscătoare. Nu i-aţi salvat viaţa deunăzi?

— De cine vorbeşti, Phelim?

— Ce, parcă nu ştiţi? Mă gândesc la frumoasa cu care aţi venit la colibă… Da! Călărea pe mustangul rotat. I-aţi dat calul fără să cereţi un ban. Ce-ar zice ea dac-ar afla primejdia în care vă găsiţi acuma?

— Primejdia mai există, e adevărat. Doctorul m-a prevenit că abia peste o săptămână o să mă pot da jos din pat. Lasă, nu te amărî, prietene!

— Nu, ziceam şi eu aşa. Ca să spun drept, nu mă gândeam la asta. Poate că aveţi inima rănită. Doi ochi frumoşi te rănesc câteodată mai abitir decât orice glonţ. Sau, cine ştie? Poate că ochii dumneavoastră au rănit ei vreo inimioară. Nici vorbă, ea ne-a trimis toate bunătăţile! Uf, la naiba! Eu, unul, nu-s în stare s-o scot la capăt!

— Te-ai încurcat rău de tot, Phelim. Coşul nu l-a trimis cineva din fort. Oricum, nu văd de ce ne-am codi atâta. Hai, frate, să gustăm şi noi câte ceva!

Maurice mâncă cu încântare din bunătăţile ce umpleau coşuleţul. O neasemuită bucurie îi umplea sufletul. Gândurile îi zburau spre fiinţa a cărei grijă faţă de el îl copleşea. Oare tânăra creolă, verişoara duşmanului său de moarte, să-i fi trimis coşul? O atare presupunere nu i se părea să aibă prea mult temei. Şi dacă nu ea, atunci cine i l-a trimis? Mustangerul ar fi dat oricât, numai să ştie că darul vine de la Louise Pointdexter.

Zilele treceau, dar taina coşuleţului stăruia. Curând, Maurice avu bucuria unui dar asemănător. Primi alt coşuleţ, cu altă sticlă de vin şi alte bunătăţi. Săriră din nou cu întrebările asupra slujnicei, dar nu putură scoate nimic de la ea: „Un gentleman mi l-a dat, un gentleman necunoscut, acelaşi de data trecută”. În plus, spunea că gentlemanul era „foarte negru”, că avea o pălărie strălucitoare şi că venise călare pe un catâr. Maurice rămase nemulţumit de cele aflate, dar căuta să nu arate nimic din ce simţea. Nici chiar Phelim nu bănuia visele în care se legăna mustangerul. După două zile, când primiră al treilea coşuleţ de la acelaşi gentleman cu pălăria strălucitoare, Maurice fu silit să se trezească din visele sale. Coşuleţul era aidoma cu celelalte două, numai că înăuntru se afla o scrisoare.

— Nu-i decât Isidora! Mormăi Maurice, privind scrisul. Rupse cu nepăsare plicul şi citi: „Dragă senor!

De o săptămână mă aflu în casa unchiului Silvio. Am auzit de boala dumitale şi de faptul că eşti rău îngrijit acolo, la hotel. Doresc să-ţi îndulcesc puţin suferinţa. Primeşte, te rog, acest mic dar, în amintirea marelui serviciu pe care mi l-ai făcut. Scriu în şa, înaintea plecării mele pe Rio Grande. Binefăcătorul meu, salvatorul vieţii mele, mai mult, al cinstei mele, adio, adio!

Isidora Covarubio de Los Lanos”

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, dragă Isidora! Şopti mustangerul, împăturind scrisoarea şi aruncând-o nepăsător pe pat. Întotdeauna recunoscătoare, atentă, bună… Dacă n-ar fi fost Louise Pointdexter, poate că te-aş fi iubit…