Capitolul XXIV. Pe Azotee

Ziua începe o dată cu răsăritul soarelui pe plantaţiile Texasului. Clopotul care cheamă sclavii negri la muncă trezeşte în acelaşi timp şi pe stăpâni. Aşa se statornicise rânduiala pe domeniul Casei del Corvo încă de pe vremea vechiului proprietar. Familia plantatorului american nu schimbă acest obicei, ce-i drept nu din dorinţa de a respecta o tradiţie, ci pentru, că natura însăşi îl impunea, în Texasul însorit, unde primăvara domneşte aproape fără încetare, era păcat să trândăveşti în pat în dimineţile înmiresmate.

Frumoasă – ca înseşi zorile, Louise stătea pe azotee, sprijinită de parmaclâc. Ochii ei cătau absent spre soarele al cărui disc începuse să se ridice în zare: pesemne că gândurile îi rătăceau departe. Nu auzea cântul păsărelelor ce prind glas de la întâia geană a zorilor şi nu vedea nimic în jur. O umbră îi stăruia pe chipul întristat şi o şoaptă care-i scăpă fără voie îi trăda taina:

— Poate că-i grav rănit, poate că e pe moarte. Şi eu nu pot nici măcar să trimit pe cineva până la el. N-am încredere în nimeni. Unde o fi zăcând? Cine l-o fi îngrijind? Acum are nevoie de ajutor, de înţelegere. Unde o fi dispărut Zeb Stump? N-a mai dat de o veşnicie pe la noi!

Tânăra creolă îşi aruncă privirea în lungul drumului ce ducea spre fortul Indge. Zeb Stump trecea adesea pe acolo, dar acum nu se vedea pe nicăieri. După câteva clipe, Louise se întoarse brusc: i se păru că aude pe cineva venind din partea opusă. Într-adevăr, din desişul verde al crângului apăru un călăreţ. La început fu încredinţată că e un bărbat, dar curând îşi dădu seama că s-a înşelat: era o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti, care se ţine în şa întocmai ca un bărbat. Un văl străveziu îi acoperea chipul, încât era greu să-i distingi trăsăturile. Totuşi Louisei nu-i scăpă ovalul frumos al feţei oacheşe, cu o uşoară rumeneală în obraji. Întrezări de asemenea doi ochi frumoşi şi negri, strălucitori ca stelele din sud. În urma necunoscutei venea un alt călăreţ, pesemne slujitorul ei.

        „Cine să fie? Se gândi Louise Pointdexter şi, cu o mişcare grăbită, duse la ochi binoclul ei micuţ, dornică să vadă mai bine pe ciudata călăreaţă. E o mexicană, fără îndoială, iar omul de pe catâr e servitorul ei. Vreo nobilă, senorita, cu siguranţă. Credeam că locuiesc toate pe malul celălalt al lui Rio Grande. A, servitorul duce în mână un coşuleţ. Ce-o fi înăuntru? Şi ce-i aduce la noi în settlement? Săptămâna asta e a treia oară când o văd trecând. De bună seamă că locuiesc undeva pe o plantaţie din josul râului. Ce călăreaţă excentrică! Am auzit că aşa călăresc mexicancele. Ce-ar fi să fac şi eu la fel? Cum s-ar mai minuna mamele noastre puritane! Ha-ha-ha! Parcă le şi văd cums-ar îngrozi!”

Din desiş ţâşni pe neaşteptate o antilopă, tăind drumul. Călăreaţă îşi smulse vălul de pe faţă şi îşi roti mâna dreaptă de câteva ori prin aer, închipuind tot atâtea cercuri.

— Oare ce vrea să facă? Şopti Louise. A, un lassou!

Senorita mânuia în chip desăvârşit arma naţională a mexicanilor. Cu o mişcare dibace, ea aruncă lassoul de gâtul antilopei, strânse laţul şi animalul, ameţit, căzu la pământ. Servitorul zori catârul, sări jos într-o clipă, scoase un cuţit şi înjunghie antilopă. Apoi, aruncând leşul pe spinarea catârului, se săltă în şa şi porni în urma călăreţei. Între timp, senorita strânsese lassoul. Lăsându-şi voalul pe obraz, ea îşi văzu liniştită de drum, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O tulburare nedesluşită o cuprinse pe Louise.

        „Oare să fie ea? Ea? El spunea că e de seamă mea, numai puţin mai scundă. Spunea că locuieşte pe Rio Grande şi că vine din când în când aici, pe Leona, la nişte rude. Cine-i călăreaţă? De ce nu l-am întrebat atunci cum o cheamă? Oare ea să fie?”