CAPITOLUL LXIX.MISTER ŞI DOLIU

Casa del Corvo era îndurerată şi îndoliată. Între membrii familiei lui Woodley Pointdexter se statorniciseră nişte relaţii ciudate. Acum rămăseseră doar trei şi se vedeau mult mai rar decât înainte, iar în relaţiile dintre ei se simţea o oarecare încordare. Se vedeau numai la masă şi vorbeau numai atât cât era nevoie.

Durerea lor era lesne de înţeles, tăcerea lor de asemenea.

Moartea lui Henry, de care nimeni nu se mai îndoia, moartea neaşteptată şi misterioasă a singurului fiu şi frate era o lovitură cumplită atât pentru părinte cât şi pentru soră. Oare nu din pricina asta se arăta atât de abătut şi Casey Callhown, vărul celui ucis?

Fiecare vădea o reţinere aproape dureroasă faţă de ceilalţi, chiar şi în clipele când erau nevoiţi să vorbească despre marea lor durere. Dincolo de această durere comună, părea că fiecare păstrează o taină pe care nu poate să o trădeze şi nici nu o trăda.

Plantatorul nu se mai vedea pe nicăieri. Ceasuri întregi umbla fără astâmpăr dintr-o încăpere în alta. Durerea îi frânsese mândria şi-i zdrobise inima. Şi totuşi, nu numai durerea după fiul iubit îl apăsa pe bătrân. Blestemele ce-i scăpau de pe buze dădeau în vileag şi alte simţăminte.

Callhown lipsea mai tot timpul de acasă şi apărea numai la ceasul mesei sau la culcare.

Louise aproape că nu mai ieşea din odaie. Adevărat, uneori putea fi văzută sus, pe azotee, dar era veşnic singură şi îngândurată. Acolo, sub bolta albastră a cerului, suferinţele îi păreau mai uşor de îndurat. Dorul după fratele ucis, spaima de a-l pierde pe omul iubit, scandalul ce mocnea în jurul numelui ei o chinuiau fără încetare. Louise ştia că Maurice se află la adăpostul zidurilor puternice ale închisorii militare. Ciudat: nu trăinicia acestor ziduri o neliniştea, ci, dimpotrivă, teama că ele nu-s îndeajuns de trainice.

Şi Louise avea temeiuri puternice pentru asta. Lumea vorbea despre judecata lui Lynch. Judecător suprem urma să fie altcineva decât Sam Manly, iar juraţii, nişte oameni mai cruzi decât rangerii – pur şi simplu nişte bandiţi, cum se găsesc berechet prin preajma oricărui fort de la graniţă. Zvonurile acestea stârneau mirarea tuturor. Era greu de înţeles de ce întemniţatul trebuia să fie lăsat din nou în voia mulţimii, în loc să fie judecat de un tribunal. Faptele ieşite la iveală în ultimul timp nu schimbaseră cu nimic situaţia. Nu existau nici un fel de noi dovezi împotriva mustangerului.

Atunci, de ce să izbucnească iarăşi ura împotriva lui? Era ciudat! Doar trei oameni înţelegeau, sau cel puţin bănuiau cauza acestei duşmănii… Zeb Stump, Louise Pointdexter şi Casey Callhown.

Bătrânul vânător, care urmărise cu pătrundere desfăşurarea lucrurilor, îşi dăduse instinctiv seama de substratul acestei afaceri murdare. Casey Callhown acţiona prin interpuşi. Uneltele duşmăniei căpitanului erau Miguel Diaz şi prietenii lui, dimpreună cu vreo zece indivizi aleşi pe sprânceană dintre aventurierii din localitate.

Zeb Stump nu întârzie să împărtăşească tinerei creole bănuielile sale. Louise se convinse de temeinicia lor şi asta trezi în sufletul ei o chinuitoare nelinişte. Căuta să afle orice zvon. Scruta cu încordare drumul ce lega Casa del Corvo de fort, ca şi cum ar fi tot aşteptat o veste: condamnarea la moarte a omului iubit ori speranţa că va rămâne în viaţă. Nu îndrăznea să se arate în preajma închisorii. Poarta închisorii, în ciuda pazei, era asaltată fără încetare şi oamenii ascultau lacomi cum aiura întemniţatul. Îi era peste putinţă să străbată această mulţime de gură-cască şi să-i simtă privirile întrebătoare.

Dacă ar fi fost după ea, puţin i-ar fi păsat de lume, dar bătrânul plantator o supraveghea clipă de clipă. Bănuielile lui erau limpezi. Şi mai era cineva care o păzea cu străşnicie, astfel încât era aproape cu neputinţă să se hotărască la acest pas. Nu-i rămânea decât să stea închisă în casă.

Câtă fericire pe Louise când, a patra zi dimineaţă, Zeb Stump apăru la Casa del Corvo şi-i spuse că detaşamentul de puşcaşi trimis împotriva indienilor s-a întors în fort. Acum nu se mai temea că Maurice va fă răpit din închisoare.

— Fii liniştită – asigură Zeb. Primejdia a trecut, miss Louise. Am luat toate măsurile necesare.

— Cum, mister Stump?

— În primul rând, m-am dus la maior. I-am povestit tot ce s-a petrecut, bineînţeles în măsura în care cunoşteam şi eu lucrurile. Din fericire, maiorul continuă să aibă multă simpatie faţă de Maurice. I-am povestit despre banda asta murdară de americani, mexicani şi alţii. Nu l-am uitat nici pe ticălosul de Diaz, pe care îl cred mai rău decât toţi. Rezultatul a fost că maiorul a ordonat dublarea pazei.

— Cât sunt de fericită! Crezi că nu ne mai ameninţă nici o primejdie din partea lor?

— Vorbeşti despre banda lui Miguel Diaz? Nu trebuie să ne mai temem de el. Diaz trebuie să iasă el întâi din închisoare!

— Ce spui?! Diaz e închis? Când? Cum? Unde?

— Mă copleşeşti cu întrebările, miss Louise! Ei, ce mare lucru? Ca să ne înţelegem mai bine, să o luăm încetinel. Mă întrebi unde-i închis? După câte ştiu, nu există decât o singură închisoare; fortul. Acolo-i închis.

— Împreună cu…

— Ştiu, te gândeşti la prietenul nostru. Da, sunt amândoi în aceeaşi clădire, dar nu în aceeaşi încăpere. Îi desparte un zid, prin care se aude tot, încât pot să vorbească dacă vor. Cu mexicanul, se află şi prietenii lui. Ei trei au despre ce vorbi între ei, fireşte.

— Mi-ai dat o veste bună, mister Zeb. Ieri spuneai că Diaz a făcut totul ca să…

—… ca să-şi scape pielea. Şi-a izbutit. E bine că a vrut singur să ajungă la închisoare, căci tot s-ar fi găsit cineva să-l azvârle acolo.

— Spune-mi: când şi cum s-a întâmplat? Habar n-am de nimic!

— Tii, cât zor! Lasă-mi o clipă de răgaz. Acum, a doua întrebare: când? La asta nu-i greu de răspuns. Nu-i nici un ceas de când am văzut cu ochii mei uşa închisorii închizându-se după el. Pe urmă am pornit-o într-un suflet încoace.

— De ce a fost arestat? Nu mi-ai spus încă.

— N-am avut când. E o istorie lungă şi mi-ar lua mult timp. Vrei s-o asculţi acum sau mai târziu?

— De ce mai târziu, mister Stump?

— Cum să spun… miss Louise, m-am gândit că… Lasă niţel mai târziu… după ce-o duc pe bătrânica mea la grajd. Bănui că vrea să ronţăie ceva porumb şi să soarbă o gură de apă. Am străbătut un drum lung împreună.

— Iartă-mă, dragă mister Stump. Nu m-am gândit. Pluto! Ia calul lui mister Stump, du-l la grajd şi dă-i nutreţ din belşug… Florinda! Florinda! Ce-aş putea să-ţi ofer, mister Stump?

— Nu te îngriji de mine, miss Louise. Mulţumesc din suflet. M-am gândit numai la bătrânica mea. În ce mă priveşte, aş putea sta şi două ceasuri fără să pun nimic în gură. Dar dacă ai la îndemână vreun păhărel de whisky, asta mi-ar prinde grozav de bine.

— Avem whisky berechet. Dă-mi voie să-ţi ofer însă ceva mai bun.

— Mai bun decât whisky?

— Da. Nişte cherry-brandy, şampanie sau altceva.

— Nu, nu-mi plac băuturile astea franţuzeşti. Ce poate fi mai bun pe lume decât zeama curată de porumb, pritocită la fabricile din Pittsburg!

— Florinda! Florinda!

Nu era nevoie să mai spună slujnicei de ce a strigat-o. Prezenţa lui Zeb Stump glăsuia îndeajuns, ca Florinda să ştie dinainte ce doreşte. Fără să mai aştepte vreo poruncă, fata ieşi pe uşă şi se întoarse cu o sticlă pe jumătate plină cu licoarea pe care bătrânul o numea „zeamă curată de porumb” şi care, de fapt, era făcută din orz.

Zeb Stump nu se lăsă rugat. Curând, licoarea din sticlă se împuţinase cu o treime. Bătrânul păstră restul ca să aibă cu ce-şi uda gâtlejul în timpul îndelungatei povestiri pe care fata abia aştepta să o asculte.