CAPITOLUL LXX.O URARE PENTRU ZEB STUMP

Bătrânului Zeb nu-i plăcea graba. Până şi felul lui de a bea mărturisea acest lucru: sorbea din pahar pe îndelete, savurând fiecare picătură.

Creola, arzând de nerăbdare, nu-l mai aşteptă să se îndemne la vorbă.

— Dragă mister Zeb – începu ea când slujnica ieşi din odaie. Spune-mi, de ce l-au arestat pe mexican? Adică pe Miguel Diaz. Parcă am mai auzit câte ceva despre el.

— Nu numai dumneata ai auzit, miss Louise… Mulţi cunosc uneltirile acestui ticălos. Fratele dumitale… Dar deocamdată să nu vorbim despre asta. În ce mă priveşte, cred sau bănui că tocmai acest Miguel Diaz are anume legături cu… Înţelegi ce vreau să spun?

— Continuă, mister Stump.

— Uite ce este. După ce ne-am întors de pe Alamo, s-au înapoiat şi tinerii plecaţi în urmărirea indienilor. Ştii, nu? Tot ce s-a găsit în scorbură, adică cele necesare pentru mascarada la care am fost martori, dovedesc că oamenii văzuţi de noi pe culmea povârnişului nu erau indieni, ci albi. Când am dat peste cărţile de joc în colibă, m-am gândit şi eu la asta.

— Deci sunt indivizii care au năvălit noaptea în colibă peste Phelim?

— Fără îndoială. Aceiaşi mexicani.

— Ce te face să crezi că sunt mexicani?

— Motive foarte serioase. M-am convins de asta, urmărindu-i eu însumi pe bandiţi, pe fiecare în parte.

Tânăra creolă rămase tăcută, nerăbdătoare să audă povestirea bătrânului.

— Cărţile de joc, miss Louise, precum şi unele cuvinte repetate de către irlandez m-au făcut să cred că indivizii cu pricina sunt mexicani. De îndată ce m-am convins de asta, nu mi-a fost greu să bănui dincotro puteau să apară. Îi ştiu destul de bine pe mexicanii de pe la noi, ca să-l recunosc pe fiecare din cei patru după descrierea lui Phelim. În plus, pe unul l-am însemnat chiar eu.

— Cum aşa?

— Ţi-aduci aminte că am tras din uşa colibei? În el am tras.

— Am văzut că ai tras, dar nu şi în cine.

— Află, miss Louise, că bătrânul Stump rareori dă greş ca ţintaş. Ştiu bine că l-am nimerit. Cum era cam departe, glonţul s-a abătut niţel. Dar tot l-am atins. L-am văzut chircindu-se de durere şi mi-am zis: „Dacă nu i-am găurit pielea, sunt gata s-o schimb cu a mea”. Pe urmă s-au întors flăcăii noştri şi-au povestit că indienii erau nişte albi şi nicidecum indieni. Ştiam eu bine cine-mi erau „indienii”! Puteam să-i prind, dar n-am făcut-o.

— De ce, mister Stump? Poate că sunt ucigaşii sărmanului meu frate.

— Tocmai de-asta nu m-am atins de ei. Şi am mai avut un motiv: nu voiam să mă depărtez prea mult de fort. Mi-era teamă să nu se întâmple ceva în lipsa mea. Acum mă înţelegi? Afară de asta, socoteam prea devreme ca să duc lucrurile la capăt. Ţineam să nu-mi scape nimic. Am aşteptat deci întoarcerea puşcaşilor ca să-l ştiu pe mister Maurice sub o pază de nădejde. Abia atunci am avut mâinile libere. Am pus şaua pe bătrânica mea şi-am pornit-o degrabă spre locul unde ticăloşii şi-au ascuns lucrurile cu care s-au travestit în indieni. L-am găsit uşor, mulţumită descrierii făcută de flăcăii noştri. Nu-i de mirare că ei n-au ajuns nicăieri în cercetarea lor… doar îi călăuzea mucosul de Spengler. A trebuit să duc eu treaba la capăt. Nu m-am înşelat în socotelile mele. Orice nătăfleaţă care a umblat vreodată prin prerie putea să dibuie urmele falşilor indieni. Orice negustoraş putea să-i urmărească. Spengler şi cei care erau cu el n-au fost în stare. Am cercetat totul, deşi urmele erau călcate de copitele cailor. Ce ţi-e şi cu aceşti „încercaţi” cercetători de urme! A fost floare la ureche!

— Şi după aceea?

— Am stat de vorbă cu maiorul. Iar peste jumătate de ceas, cei patru vlăjgani s-au şi văzut după gratii. Pe căpetenia lor au înhăţat-o înaintea celorlalţi, ca să nu scape. Cel pe care l-am însemnat era Miguel Diaz, nu m-am înşelat.

— Va să zică el este? Murmură Louise aproape fără să vrea. Vai, e îngrozitor… L-am văzut de sus în poiană. Şi mexicana aceea, Isidora? Ah! Aici se ascunde ceva! Spune-mi, mister Zeb – spuse ea rugător, apropiindu-se de bătrânul vânător – mexicana aceea… femeia aceea care… care era acolo… venea des pe la ei?

— La cine? De cine întrebi, miss, Louise?

— Nu înţelegi, mister Zeb? De mister Gérald.

— Poate că da, poate că nu, habar n-am. Eu mă abăteam rar pe la colibă. De obicei vânez prin alte locuri. Doar când şi când ajungeam pe acolo, dornic să mai schimb o vorbă cu cineva. Dacă vrei să ţii seama de părerea mea, află că fata aceea venea pentru întâiaşi dată la colibă. Eu, cel puţin, n-am auzit nimic de ea, că Phelim tot ar fi trăncănit el ceva. Am auzit de-o singură femeie care venea pe la colibă.

— Cine? Făcu nestăpânit creola şi-i păru rău că a întrebat. Privirea grăitoare a bătrânului îi urcă o roşeaţă puternică în obraji. Nu, n-are importanţă – adăugă Louise, fără să-i mai aştepte răspunsul. Crezi că aceşti mexicani au luat parte la uciderea fratelui meu?

— Nici eu singur nu ştiu ce să cred, zău. Până azi nu s-a pomenit în prerie o întâmplare atât de misterioasă. Uneori cred că e mâna mexicanilor la mijloc. Alteori mă poartă gândul la altcineva, dar deocamdată nu pot să-ţi spun la cine.

— Dar nu-i el, mister Zeb, nu-i aşa?

— Nu, nu-i mustangerul. Deşi se spun multe împotriva lui, e nevinovat, sunt convins.

— Cum am putea să-i dovedim nevinovăţia? Lumea vorbeşte că toate indiciile sunt împotriva lui. Nimeni nu vrea să spună un cuvânt ca să-l apere.

— Nu-i chiar aşa. N-am avut răgaz să cercetez totul cum trebuie. Dar acum am şi n-o să stau cu mâinile-n sân. Preria, miss Pointdexter, e ca o carte mare, o carte mare şi interesantă. Trebuie doar să ştii să citeşti în ea. Zeb Stump n-o fi el prea învăţat în alte privinţe, dar în treaba asta nu-l întrece nimeni. Poate că găsim niscaiva dovezi în ajutorul lui Maurice. Bătrânul meu dascăl de odinioară spunea că şi pietrele au glas.

— Speri să descoperi urmele crimei?

— E nevoie de cercetări amănunţite. Mă interesează mai cu seamă locul unde l-a atacat jaguarul. N-am avut răgaz, că trebuia să fi ajuns de mult acolo. Din fericire, zilele astea n-a mai plouat şi poţi dibui lesne şi urme mai vechi. Dacă nu ştii să le cauţi, pierzi vremea de pomană, bineînţeles. Ei, e timpul să plec, miss Louise. Am trecut pe aici să-ţi spun ce se petrece în fort. N-avem timp de pierdut. Azi-dimineaţă mi-au îngăduit să stau de vorbă cu Maurice. Se simte mult mai bine cu sănătatea şi mintea a început să i se limpezească. Rangerii stăruie ca judecata să aibă loc cât mai curând. Poate chiar peste trei-patru zile. Şi trebuie să mă întorc negreşit până atunci.

— Du-te, mister Zeb. Îţi urez succes din toată inima, întoarce-te cu dovezi despre nevinovăţia lui Maurice. Pentru mine, asta-i mai de preţ decât viaţa mea. Şi niciodată n-am să uit ajutorul dumitale! Niciodată!