CAPITOLUL LXXVIII.UN SCHIMB DE CAI

Blestemând de mama focului, Callhown smuci calul să iasă din preria calcaroasă, unde pierduse urma călăreţului fără cap.

        „N-are nici un rost să merg mai departe! Naiba ştie încotro o fi apucat. Dacă mă-ndrept spre râu, poate că-l întâlnesc din nou. Hm, nu-i chip să mă apropii de armăsarul mustangerului, bestia parcă ştie ce vreau! Un singur glonţ în plin şi rătăcirile lui ar lua sfârşit! Unde să găsesc un cal iute, să-l ajung din urmă pe mustang? Dau două sute, trei sute de dolari!”

Cugetând astfel, Callhown ieşi din preria calcaroasă. Gonea fără să-şi cruţe calul istovit. După mai puţin de un ceas pătrundea în desişul de salcâmi învecinat cu plantaţiile Casei del Corvo. Deodată auzi un tropot de copite. Callhown văzu bine călăreţul. Era Isidora Covarubio de Los Lanos.

Isidora ştia că el o iubeşte pe femeia pe care ea o ura. Callhown ştia că Isidora îl iubeşte pe omul pe care el nu numai că-l ura, dar ţinea cu orice preţ să-l piardă. Desigur, acum n-ar fi avut nimic împotrivă să evite această întâlnire. Isidora s-ar fi mărginit să dea din cap şi ar fi trecut mai departe. De altfel, era greu să-ţi închipui mai multă nepăsare din partea unei femei. La rându-i, de bună seamă că şi el ar fi făcut la fel. Totuşi, fulgerat de un gând, Callhown smuci frâul şi tăie calea tinerei mexicane. Îşi scoase chipiul şi se înclină politicos. Neavând încotro, Isidora se opri şi ea.

— Iertaţi-mă, senorita – începu Callhown. Ştiu că e o mare lipsă de tact să vă opresc în felul acesta, mai ales că nici nu ne cunoaştem, din păcate.

— Te rog, senor, fără scuze. Dacă nu mă-nşel, noi ne-am mai întâlnit în prerie, lângă Rio de Nueces.

— Da, da, aveţi dreptate – îngăimă Callhown, care nu ţinea să-şi amintească împrejurarea. Aş dori să stăm de vorbă, dar nu despre asta, ci despre cele petrecute după ce-aţi trecut în goană pe marginea râpei. Dispariţia dumneavoastră ne-a intrigat pe toţi.

— De ce, caballero? Glonţul unuia dintre dumneavoastră m-a scăpat de urmăritori. Văzând că au fugit, mi-am continuat drumul.

— Nu spun că m-am numărat printre cei intrigaţi de dispariţia dumneavoastră, senorita. Am bănuit că aveţi motive să nu veniţi la noi. Pe mine m-a uimit iscusinţa cu care călăriţi. Şi ce cal minunat aveţi! Parcă zbura! Dacă nu mă înşel şi acum sunteţi tot cu el, nu? Iertaţi-mă că întreb asemenea fleacuri.

— O clipă, să mă gândesc… Eu ies cu mulţi cai la plimbare… Da, tot cu el am fost, aşa mi se pare. Da, da. Mi-aduc aminte cum m-a trădat.

— V-a trădat calul? Cum aşa?

— Şi încă în două rânduri. Prima dată, atunci când s-a apropiat detaşamentul dumneavoastră. A doua oară, când s-au apropiat indienii. Dumnezeule, ce tot spun! De fapt, indivizii care se strecurau prin hăţişuri n-au fost indieni, aşa am auzit.

— Şi cum v-a trădat?

— A nechezat. Un cal adevărat n-ar face asta niciodată. Nu-i nimic. Când mă-ntorc pe Rio Grande, îl las. Să-l ducă înapoi în herghelie.

— E cu putinţă, senorita! Poate n-ar trebui s-o spun, dar cred că faceţi o nedreptate.

— O nedreptate?

— Pentru un lucru de nimic, să renunţaţi la un asemenea cal! Aş da mult să fie al meu.

— Glumeşti, caballero! Nu-i grozav. E poate ceva mai frumos şi mai iute decât un cal obişnuit. Tatăl meu are cinci mii de asemenea căi, mulţi chiar mai frumoşi şi mai iuţi. Ce-i drept, se dovedeşte rezistent la drum lung. De aceea am plecat şi azi cu el. Mă-ndrept spre Rio Grande. Altfel vi l-aş dărui cu plăcere, dumneavoastră sau oricăruia ar dori să-l aibă.

— Iertaţi-mă, senorita – spuse Callhown, cu un aer preocupat şi cu o umbră de nehotărâre în glas. Dacă atât preţuiţi mustangul acesta cenuşiu, aş face bucuros schimb. Calul meu nu-i frumos ca el, dar îndrăznesc să vă asigur că vă va duce cu bine până acasă şi-o să vă slujească şi după aceea.

— Serios, senor?! Exclamă Isidora, fără să-şi ascundă uimirea. Vrei să dai un minunat cal american în schimbul unui mustang mexican? Propunerea e mult prea mărinimoasă şi pare mai degrabă o glumă. Pe Rio Grande ai primi trei, ba chiar şase mustangi pentru un asemenea cal.

Callhown o ştia prea bine, dar era încredinţat că mustangul cel iute al Isidorei îi va fi mai de folos decât zece cai obosiţi cum era calul lui. Ba ar fi dat şi bani pe deasupra, oricât i s-ar fi cerut, în schimbul unui mustang crescut în prerie.

— Dacă nu-i o glumă, senor – continuă Isidora, încă plină de îndoială – n-am nimic împotrivă. Facem schimbul.

— Nu glumesc câtuşi de puţin, senorita.

— Poftim, mustangul e al dumitale! Rosti ea, sărind la pământ şi apucându-se să desfacă chinga. Şeile nu le putem schimba. A dumneavoastră e prea mare pentru mine.

Callhown era fericit şi nici nu găsea cuvinte de mulţumire. Se grăbi să o ajute, apoi scoase şi el şaua de pe calul lui. În cinci minute schimbul era făcut. Şaua şi frâul rămaseră la vechiul stăpân.

Totul i se păru Isidorei din cale afară de amuzant. Abia îşi stăpânea râsul.

Callhown însă vedea altfel lucrurile. Ţinea morţiş să-şi atingă scopul. Plecă numaidecât, fără să mai stea la taifas, mulţumindu-se doar să-şi ia rămas bun. Acum, Isidora îşi urma drumul pe calul american, în vreme ce căpitanul se îndrepta spre Casa del Corvo pe mustangul cenuşiu.