Capitolul XX. O situaţie primejdioasă

Cât ai clipi, Callhown scoase revolverul. Mustangerul, ghicindu-i gândul, făcu la fel şi rămase în aşteptare. Cei mai sperioşi se îmbulziră spre uşă, cuprinşi de panică. Alţii rămaseră pe loc din nesocotinţă, iar alţii, conştienţi, cu o hotărâre lucidă în ochi. Aceştia din urmă dovedeau poate bună prevedere: se gândeau că, dacă fug, se pot pomeni cu un glonţ în spate.

O tăcere de moarte domni pentru câteva clipe. Era răscrucea când hotărârea minţii devine faptă.

Dacă adversarii ar fi fost alţii, timpul acesta ar fi fost poate şi mai scurt. Doi oameni ceva mai iuţi din fire şi mai puţin încercaţi, ar fi apăsat – numaidecât pe trăgaci. Rivalii noştri aveau însă experienţa duelurilor şi ştiau cât de mult contează dacă greşeşti ţinta. Pentru lumea strânsă afară, tărăgăneala asta era de-a dreptul chinuitoare, fiindcă nimeni nu îndrăznea să vâre capul pe uşă. În locul împuşcăturilor auziră deodată glasul liniştit şi autoritar al maiorului:

— Staţi! Ordonă el, scoţând sabia din teacă şi despărţindu-i cu ea pe cei doi. Vă ordon să nu trageţi! Jos armele! Voi confisca pistolul celui care atinge primul trăgaciul! Potoliţi-vă!

— De ce? Izbucni Callhown, vânăt de furie. De ce asta, maior Ringwood? După o asemenea jignire şi încă din partea unuia ca el.

— Dumneata l-ai provocat, căpitane Callhown.

— Ei şi ce? Să-l ia dracu! Nu sunt dintre cei care rabdă o jignire. La o parte din calea mea, domnule maior! Treaba asta ne priveşte numai pe noi şi n-ai dreptul să te amesteci!

— Zău? Ha-ha! Sloman, Hencock, Crossman! Aţi auzit? N-am dreptul să mă amestec! Căpitan Casey Callhown, te invit să nu uiţi unde te afli! Să nu-ţi închipui că eşti în statul Mississippi, în mijlocul cavaleriei dumitale, care schingiuieşte sclavii. Aici, sir, există un fort militar, supus unor anumite legi, iar mie, sluga dumitale preaplecată, mi s-a încredinţat comanda acestui fort. Îţi ordon să pui pistolul la loc! Acum, numaidecât, altfel te trimit la arest ca pe un simplu soldat!

— Nu zău! Minunată ţară vrei dumneata să faci din Texas! Şuieră Callhown printre dinţi. Va să zică, orice jignire ţi s-ar aduce, nu ai dreptul la duel, fără permisiunea dumitale, maior Ringwood, aşa? E o lege pentru toată ţara?

— Câtuşi de puţin! Răspunse maiorul. Nu sunt dintre cei care împiedică rezolvarea cinstită a unei neînţelegeri. Nimeni nu te opreşte, pe dumneata şi pe adversarul dumitale, să vă ucideţi, dacă asta doriţi. Dar nu aici. Trebuie să pricepi, mister Callhown, că duelul dumneavoastră primejduieşte viaţa altora. N-am nici o poftă să mă nimerească un glonţ trimis aiurea. Aşteptaţi întâi să ne depărtăm, ca să fim în afară de orice pericol. Şi atunci, trageţi cât vreţi! Acum sper că eşti mulţumit.

Oricine altul în locul maiorului n-ar fi avut poate atâta autoritate. Maiorul însă era comandantul fortului, un om de vârstă respectabilă şi, pe deasupra, desăvârşit în mânuirea armelor, lucru bine cunoscut oricui ar fi îndrăznit să-i nesocotească ordinele. Şi dacă el trase sabia, cei doi potrivnici ştiau că nu a făcut un gest teatral. Aproape în acelaşi timp, amândoi lăsară pistoalele în jos. Callhown strângea furios din dinţi. Era ca o fiară lacomă de sânge, împiedicată să se arunce asupra prăzii, în schimb, mustangerul dădu ascultare maiorului, fără nici o urmă de mânie.

— Bănuiesc că nu vreţi să renunţaţi la duel! Spuse maiorul, dându-şi seama că sunt puţine şanse să-i împiedice.

— Nu ţin neapărat să renunţ – vorbi cu modestie Maurice. Doar dacă mister Callhown îşi cere scuze…

— Trebuie să-şi ceară scuze, el a început cearta! Se amestecară câţiva dintre cei de faţă.

— Niciodată! Strigă cu înfumurare fostul căpitan. Casey Callhown nu obişnuieşte să-şi ceară scuze, mai ales unui maimuţoi împopoţonat ca ăsta!

— Destul! Izbucni irlandezul, ieşindu-şi pentru prima oară din fire. Voiam să-i dau posibilitatea să-şi salveze viaţa. A refuzat. Şi acum, vă jur pe onoarea mea, că ne vom bate pe moarte şi nu pe viaţă! Domnule maior, vă rog stăruitor, pe dumneavoastră şi pe prietenii dumneavoastră, să plecaţi de aici. Nu pot să mai rabd asemenea cuvinte de ocară.

— Ha-ha-ha! Râse dispreţuitor Callhown. Auzi, să-mi dea posibilitatea să-mi salvez viaţa! Hai, plecaţi de aici! Plecaţi cu toţii! Îl învăţ eu minte!

— Staţi! Strigă maiorul, şovăind să se întoarcă cu spatele la cei doi potrivnici. Aşa n-am făcut nimic. Dumneavoastră sunteţi în stare să apăsaţi pe trăgaci cu o clipă mai devreme decât trebuie. Propun să ieşim cu toţi o dată, înainte să începeţi duelul. În plus, se adresă el celor prezenţi, aici se cer respectate anumite reguli. Dacă vor să se bată în duel, atunci să o facă respectând toate regulile. În primul rând, ca lupta să fie cinstită, amândoi trebuie să aibă arme la fel.

— Da, desigur! Încuviinţară câţiva din cei care îi înconjuraseră pe cei doi, urmărind cu încordare felul cum va fi primită această propunere.

— Aveţi ceva împotrivă? Urmă maiorul.

— E o cerinţă îndreptăţită şi n-am nimic de zis – răspunse calm irlandezul.

— Eu mă voi bate cu arma pe care o am în mână – îl înfruntă cu obrăznicie Callhown pe mustanger.

— De acord. Îmi convine arma! Încuviinţă acesta.

— Văd că aveţi amândoi revolvere Colt 2, cu şase cartuşe – spuse maiorul, după ce le cercetă, armele. Deocamdată, totul e în ordine. Armele sunt la fel.

— Nu cumva mai au şi altă armă? Interveni tânărul Hencock, bănuindu-l pe căpitan că putea să ascundă un pumnal sub tunică.

— Eu nu am! Rosti mustangerul, cu o sinceritate care nu lăsa nici o umbră de îndoială.

Toţi îşi întoarseră privirile spre Callhown, dar căpitanul parcă se codea să răspundă. Căpitanul, înţelegând că nu are încotro, mărturisi:

— Am şi un pumnal, sper că nu vă gândiţi să mi-l luaţi. Fiecare e îndreptăţit să-şi păstreze armele pe care le are asupra sa.

— Căpitane Callhown – interveni iarăşi Hencock – adversarul dumitale nu are pumnal. Dacă nu ţi-e teamă să-l înfrunţi cinstit, trebuie să renunţi la pumnal.

— Sigur, trebuie să renunţe! Strigară câteva glasuri. Să renunţe! Să renunţe.

— Dă-mi pumnalul, căpitane Callhown! Rosti autoritar maiorul. Un revolver cu şase gloanţe e destul pentru orice om cu mintea întreagă. Doar cât apăsaţi pe trăgaci şi unul dintre voi…

— La naiba, na-vă pumnalul! Pufni Callhown şi, descheindu-se la tunică, scoase un pumnal pe care îl azvârli în celălalt colţ al încăperii, după care urmă provocator: Pentru sperietoarea asta împopoţonată, n-am nevoie de pumnal! Urmă el, sfidător. Isprăvesc cu el de la primul glonţ!

— O să ai tot timpul să vorbeşti despre asta! Fii pe pace, nu mă sperii, mister Callhown! Domnilor, vă rog să plecaţi cât mai repede, trebuie să pun capăt odată lăudăroşeniilor şi jignirilor acestea!

— Câine! Scrâşni căpitanul. Blestemat să fii, câine irlandez! Te trimit eu numaidecât în cuşca ta! O să…

— Ruşine, căpitane Callhown! I-o reteză maiorul, în mijlocul indignării generale. Asemenea discuţii sunt inutile şi e cu totul necuviincios să te porţi astfel într-o societate de gentlemeni. Mai rabdă o clipă, după aceea poţi să spui tot ce pofteşti. Acum, o ultimă condiţie: nu aveţi voie să trageţi înainte ca noi să fi ieşit.

Dar se vedea că e foarte greu să se asigure această condiţie. O simplă făgăduială părea îndoielnică, acum, când patimile se dezlănţuiseră. Cei doi potrivnici, sau cel puţin unul dintre ei, n-ar fi stat să aştepte o încuviinţare ca să apese pe trăgaci.

— Ar fi bine să dăm un anumit semnal – propuse în continuare maiorul. Niciunul să nu tragă până nu aude semnalul. Cum să procedăm, are cineva vreo idee?

— Iată ce spun eu – interveni căpitanul Sloman. Mister Callhown şi mister Gérald să iasă afară o dată cu noi. Dacă aţi observat, în părţile laterale ale clădirii există două uşi, aşezate simetric. După ce ies cu noi, adversarii vor intra din nou, unul pe o uşă, celălalt, pe alta, cu condiţia să nu tragă înainte de a trece pragul.

— Perfect! E tocmai ce trebuie! Încuviinţară câţiva.

— Dar semnalul? Întrebă maiorul. Să fie o împuşcătură?

— Nu, clopotul tavernei.

— Nici nu se putea găsi o soluţie mai bună. Minunat! Zise maiorul, îndreptându-se spre uşă.

— Domnule maior! Domnule maior! Strigă stăpânul localului, ieşind în fugă de după tejghea, unde stătuse pitulat până atunci. Să tragă cu pistoalele aici? Vai de mine şi de mine! Au să-mi fărâme toate sticlele, frumoasele mele oglinzi, pendula, vazele cu flori! Mein Gott! Mein Gott16! Cât bănet m-au costat toate astea! Am numărat două sute de dolari pentru ele! O să-mi prăpădească vinurile cele mai bune! Ah, domnule maior. Au să mă ruineze! Ce să mă fac? Doar…

— Nu te teme, Oberdoofer! Îl linişti maiorul. Vei fi despăgubit, n-am nici o îndoială. În orice caz, acum trebuie să te adăposteşti. Dacă rămâi aici, te poate nimeri vreun glonţ şi asta e mai rău decât dacă ţi-ar sparge toate sticlele.

Cu aceste cuvinte, maiorul se grăbi să iasă, lăsându-l singur pe stăpânul localului, care îşi pierduse capul cu desăvârşire. Cei doi adversari i-o luaseră înainte, ieşind pe cele două uşi lăturalnice şi-l aşteptau. Oberdoofer nu stătu mult pe gânduri. Maiorul abia apucă să închidă uşa în urma sa, că neamţul închise o altă uşă, punându-se la adăpost. Saloonul, cu sticlele de băutură jucând în toate luminile curcubeului, cu oglinzile scumpe şi lămpile strălucitoare se cufundă într-o linişte adâncă, tulburată doar de tic-tacul egal al pendulei.