Capitolul XXI. Un duel în tavernă

După ce ieşi din tavernă, maiorul nu se mai amestecă în disputa dintre cei doi. De fapt, nu se cădea ca el, comandantul fortului, să încurajeze un duel, chiar dacă ar fi avut loc în respectul tuturor regulilor. Sarcina asta şi-o luară tinerii ofiţeri, care rânduiră totul. Condiţiile luptei fiind cunoscute, pregătirile nu cerură mult timp. Nu le mai rămânea decât să hotărască cine va trage clopotul. Aşa stabiliseră: clopotul să dea semnalul de începere a duelului. Întunericul nopţii se îndesise, dar se vedea mulţimea adunată pe stradă largă, în faţa hotelului. Vestea celor petrecute făcuse repede ocolul întregului fort. Nu numai ofiţerii care fuseseră în tavernă se aflau în stradă, ci şi camarazi de-ai lor, precum şi soldaţi, care se strecuraseră pe sub ochii santinelelor, dornici să urmărească spectacolul. Nici femeile nu lipseau. Câteva senorite energice cereau lămuriri amănunţite. Toţi vorbeau în şoaptă. Lumea aflase că maiorul este şi el de faţă, dimpreună cu alte personalităţi din fort.

Mulţimea curioşilor stătea ceva mai departe. Ochii tuturor priveau cu încordare spre tavernă. Toţi aşteptau duelul.

Cei doi potrivnici aşteptau afară, la cele două extremităţi ale clădirii. Amândoi priveau la uşa pe unde trebuiau să intre, ca să nu se mai întoarcă poate niciodată, strângând în mână tocul revolverului. Deodată răsună un strigăt:

— Semnalul!

Se auzi dangătul clopotului. Glasul aramei care vestea de obicei bucurie, chemând poporul la petreceri de nuntă, vestea acum o luptă pe viaţă şi pe moarte. Clopotul amuţi îndată. Abia dacă bătuse de două ori. Dar era prea destul şi atât. Cei doi potrivnici deschiseră uşile şi dispărură în tavernă. Împuşcăturile care bubuiră asurzitor şi zăngănitul unor geamuri sparte făcură să se oprească mâna ce trăgea clopotul.

La primul sunet de clopot, căpitanul şi mustangerul dădură buzna în tavernă şi primele gloanţe ţâşniră numaidecât, încăperea se umplu de fum. Duşmanii continuau să rămână în picioare, deşi amândoi erau răniţi, sângele şiroia pe podea. Glonţul următor porni în acelaşi timp de ambele părţi, tras la nimereală, căci fumul împiedica vederea. Apoi se auziră noi împuşcături, una după alta. Şi deodată se făcu linişte – o linişte desăvârşită. Oare căzuseră amândoi? După zgomotele ajunse afară, se putea spune că atât căpitanul cât şi mustangerul sunt în viaţă. Liniştea statornicită în acest scurt răstimp se datora faptului că adversarii se căutau cu privirea unul pe altul prin perdeaua de fum, fără să facă nici o mişcare şi fără să scoată o vorbă, ca să nu se trădeze. Deodată răsună o dublă împuşcătură, după care se auzi zgomotul a două corpuri prăbuşindu-se pe podea. Se răsturnară nişte scaune, apoi răsună o nouă împuşcătură – a unsprezecea. Ţinându-şi răsuflarea, mulţimea aştepta cea de a douăsprezecea împuşcătură. În loc de asta, se auzi un glas – glasul mustangerului:

— Revolverul meu e la tâmpla dumitale, domnule şi eu mai am un glonţ. Cere scuze, altfel vei muri!

Toată lumea îşi dădu seama că era sfârşitul luptei. Câţiva, mai curajoşi, se apropiară de fereastră. Îi văzură pe cei doi întinşi pe podea, cu hainele însângerate şi grav răniţi. Unul, în nişte pantaloni de catifea şi cu un brâu roşu de mătase, stătea aplecat deasupra celuilalt, ţinându-i revolverul la tâmplă. Iată tabloul care se înfăţişă privitorilor prin fumul de pucioasă. După câteva clipe se auzi un alt glas – glasul lui Callhown. De astă dată era lipsit de înfumurarea-i obişnuită. Era doar o şoaptă jalnică:

— Destul… Lasă revolverul… Îmi cer scuze…