Capitolul XXXII.Umbră şi lumină

Maurice nu aşteptă mult sub umbra plopului. În clipa când sărise în luntre, la Casa del Corvo se deschisese o fereastră ce dădea spre grădină. Pe cercevea, în lumina lunii, se văzu o mână micuţă şi albă. Curând, Louise Pointdexter cobora pe scara de piatră în grădină. O clipă se opri în loc să asculte: nu cumva i s-a părut numai că aude zgomot de vâsle? Greierii umpleau văzduhul cu ţârâitul lor neîntrerupt, aşa că puteai lesne să te înşeli. Dar ceasul hotărât pentru întâlnire sosise şi nu o mai răbda inima să aştepte. Păşi uşor pe trepte, se strecură în grădină printre tufişuri, ocolind statuile de marmură aşezate ici-colo şi în cele din urmă ajunse sub plop. Mustangerul o cuprinse în braţe, plin de dragoste.

— Mâine noapte ne întâlnim iar, dragul meu, da?

— De-aş putea, aş spune da, să ne întâlnim şi mâine şi poimâine, mereu, iubita mea.

— Ce te împiedică? De ce mi-ascunzi?

— Mâine în zori trebuie să plec pe Alamo.

— Aşa? Şi trebuie neapărat să pleci?

Întrebarea Louisei sună fără voia ei ca un reproş: întotdeauna când auzea de coliba singuratică de pe Alamo, simţea o strângere de inimă. De ce, nici ea singură nu ştia.

— Am motive serioase să plec.

— Motive serioase? Te-aşteaptă cineva acolo?

— Nimeni altul decât prietenul meu Phelim. Sper că nu i s-a întâmplat nimic. L-am trimis la colibă acum vreo zece zile, înainte să se fi iscat zvonurile cu indienii.

— Numai Phelim te-aşteaptă? Altcineva, nu? Adevărat, Maurice? Să nu mă minţi, dragul meu! Numai Phelim te-aşteaptă?

— De ce mă întrebi, Louise?

— N-aş putea să-ţi spun. Aş muri de ruşine dacă ar fi să recunosc ce-mi trece uneori prin minte.

— Nu te teme. Spune-mi tot ce gândeşti. Eu, unul, n-aş fi în stare să-ţi ascund nimic. Hai, spune, bucuria mea!

— Ţii cu tot dinadinsul să ştii, Maurice?

— Sigur că da. Ţi-aş spulbera într-o clipă toate îndoielile, sunt convins. Dacă se află despre legătura noastră, vei avea discuţii neplăcute. Iată de ce trebuie să plec pe Alamo.

— Vrei să rămâi acolo?

— Doar o zi sau două, ca să-mi strâng lucrurile şi să-mi iau un ultim rămas bun de la coliba din prerie.

— Aşa!

— Nu ştiu cum, pari nemulţumită.

— Nu, sunt numai nedumerită. Nu te înţeleg. Şi probabil că n-am să te înţeleg niciodată.

— Totul e foarte simplu. Am luat o hotărâre importantă şi ştiu c-ai să mă ierţi atunci când ai să afli.

— Să te iert, Maurice? De ce?

— Pentru că ţi-am ascuns taina mea. Nu sunt cel drept care mă iei.

— Eu ştiu un singur lucru: că eşti un om nobil, frumos şi curajos. De rest, nu-mi pasă. O, Maurice, nici nu-ţi închipui ce drag îmi eşti şi cât te iubesc!

— Porumbiţa mea, în inima noastră arde aceeaşi dragoste şi, ca să ne apărăm fericirea, trebuie să ne despărţim.

— Să ne despărţim?

— Da, iubito! Numai pentru scurt timp.

— Cât?

— Atât cât trebuie unei corăbii să treacă Oceanul Atlantic şi să se întoarcă.

— Mi se pare o veşnicie! De ce trebuie să pleci?

— Vezi tu, e nevoie să mă reped până în patrie, în Irlanda. Nu-s nici douăzeci de ceasuri de când am primit de acolo o veste importantă pentru mine. Iar la întoarcere, am să dovedesc mândrului tău tată că mustangerul acesta sărac, care a cucerit inimă fiicei sale… Oare am cucerit-o, Louise?

— Ştii foarte bine. Iubirea îmi stăpâneşte toate gândurile, toate simţămintele, toate visurile!

Urmară alte îmbrăţişări şi alte jurăminte, pecetluite de gingaşe sărutări. Cei doi îndrăgostiţi nici nu băgară de seamă că ţârâitul greierilor s-a potolit dintr-o dată, ca şi larmă de noapte a păsărilor, care începură să se avânte tot mai sus în zbor în lumina lunii. Se auzi un zgomot de paşi pe cărarea aşternută cu pietriş, dar ei nu zăriră silueta întunecată ce se furişa printre tufişuri, pitulându-se din când în când pe după statui. Nu zăriră umbra ascunzându-se în spatele unui copac şi nu bănuiau că Casey Callhown le surprinde fiecare mişcare şi fiecare şoaptă.