AGATA.

Honorinei îi ia locul o nepoată de-a ei, Agata.

Morcoveaţă o cercetează curios cu privirea pe noua venită, care va abate câteva zile de la el atenţia întregii familii.

Agata, spune doamna Lepic, ciocăneşte înainte de-a intra în odaie. Numai, vezi, asta nu-nseamnă să dărâmi uşile cu copitele.

„Abia începe, cugetă Morcoveaţă în sinea sa; să te ţii la prânz ce-o să fie.”

Familia prânzeşte în bucătăria cea mare. Agata, cu un şervet pe braţ, stă gata să dea fuga de la cuptor la dulap, de la dulap la masă, căci ea nu prea ştie să umble ca lumea: îi place să gâfâie, cu tot sângele-n obraji.

Şi vorbeşte prea repede, râde prea tare, prea ar vrea să le facă bine pe toate.

Domnul Lepic se aşază cel dintâi la masă, desface şervetul, împinge farfuria spre felul pe care-l are în faţă, ia friptură, ia şi sos, apoi trage farfuria îndărăt. îşi toarnă să bea şi, niţel adus din spate, cu ochii-n jos, mestecă nepăsător şi plin de cumpătare, aşa ca în fiecare zi.

Când i se schimbă farfuria, se pleacă pe scaun şi bâţâie dintr-un picior.

Pe copii îi serveşte chiar doamna Lepic: întâi Felix, apoi Ernestina, ca mai mare, şi la urmă Morcoveaţă, care stă în capătul mesei.

Morcoveaţă nu cere niciodată să i se mai dea mâncare, ca şi cum aşa ceva ar fi cu străşnicie oprit. Trebuie să se mulţumească cu o singură porţie. Dacă i se mai pune în farfurie, nu zice ba şi, fără să bea nimic, se îndoapă cu orez; nu-i place orezul; îl mănâncă numai ca s-o măgulească pe doamna Lepic, singura dintre toţi ai casei căreia îi place la nebunie.

Felix şi Ernestina, mai puţin sfioşi atunci când vor încă o porţie, împing farfuria înainte, după pilda domnului Lepic.

„Oare ce-or fi având?” se întreabă Agata.

N-au nimic. Aşa-s ei, asta-i tot.

Agata nu se poate stăpâni să nu caşte şi se întinde, când în faţa unuia, când a altuia.

Domnul Lepic mănâncă încet, de parcă ar mesteca sticlă pisată.

Doamna Lepic, altminteri mai guralivă decât o coţofană, la masă le rânduieşte pe toate doar arătând cu mâna şi făcând semne din cap.

Ernestina stă cu ochii în tavan.

Felix frământă o bucată de miez între degete, iar Morcoveaţă, care a rămas fără căniţă, n-are altă grijă decât să-şi cureţe la timp farfuria, nici cu zorul lăcomiei, nici cu zăbava unui gură-cască. Şi pentru asta se pierde într-o mulţime de socoteli.

Deodată, domnul Lepic se ridică de la masă să umple cana cu apă.

— Puteam să mă duc eu, spune Agata.

Mai bine zis nici nu deschide gura: gândeşte doar. Molipsită şi ea de meteahna familiei, îşi simte limba grea şi nu îndrăzneşte să scoată o vorbă; crezând că a greşit cu ceva, stă cu ochii-n patru, să nu-i mai scape nimic.

Domnul Lepic aproape că nu mai are pâine. De astă dată, Agata n-o să îngăduie să i se ia înainte. Tot veghind asupra lui, uită de ceilalţi, iar doamna Lepic o cheamă tăios la ordine:

— Agata, nu cumva ai prins rădăcini?

— Porunciţi, cucoană! răspunde Agata.

Se împarte în dreapta şi în stânga, fără să-l slăbească din ochi pe domnul Lepic. Vrea să-l câştige cu grija ei, ţine să fie luată în seamă.

Era şi timpul.

Cum domnul Lepic înghite ultimul dumicat de pâine, Agata se repede la dulap şi aduce un colac neînceput, de vreo două ocale, pe care i-l întinde din toată inima, fericită că a ghicit dorinţa stăpânului.

Domnul Lepic împătureşte însă şervetul, se ridică de la masă, îşi pune pălăria şi pleacă în grădină, să fumeze o ţigară.

Odată ce-a isprăvit de mâncat, nu o mai ia el de la capăt.

Năucă, Agata rămâne pironită locului, cu rotocolul pâinii de două ocale, încât pare reclama de ceară a unei fabrici de colaci de salvare.