ÎNDOIELI.

— Mămico! Honorino!

Ce-o mai fi vrând şi Morcoveaţă? O să strice totul. Din fericire, sub privirea de gheaţă a doamnei Lepic, amuţeşte într-o clipită.

N-are nici un rost să-i spună Honorinei: „Eu sunt vinovatul!”

Nimic n-o mai poate salva pe biata bătrână. Nu mai vede şi pace. Cu atât mai rău pentru ea. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se dea bătută. Mărturisirea băiatului n-ar face decât s-o necăjească şi mai mult. Departe de a-l bănui pe Morcoveaţă, mai bine să-şi închipuie că aşa a vrut soarta neînduplecată.

Şi ce rost are să-i spună doamnei Lepic: „Mămico, eu sunt vinovatul!”

La ce bun să te împăunezi cu o ispravă vrednică de laudă, să cerşeşti un surâs de preţuire? Afară de asta ar putea s-o păţească: ştie doar că doamna Lepic e în stare să-l facă de ocară în gura mare. Prin urmare, să-şi vadă de-ale lui ori, şi mai bine, să se prefacă, să caute ceaunul dimpreună cu maică-sa şi cu Honorina!

Şi când se pornesc tustrei să-l caute, tot el se arată cel mai zelos.

Doamna Lepic, nepăsătoare, se lasă păgubaşă cea dintâii.

Honorina se resemnează şi pleacă bombănind, iar Mor-coveaţă, pe care o mustrare de cuget era cât pe ce să-l piardă, se închide în sine, aşa cum intră sabia dreptăţii în teacă, atunci când nu mai e nevoie de ea.