II.

Morcoveaţă se plimbă cu paşi măsuraţi pe aleile din grădină. Scânceşte. Caută puţin şi se smiorcăie o grămadă. Când simte că-l vede maică-sa, se opreşte în loc sau se apleacă de scotoceşte cu degetele prin măcriş, ori prin nisipul mărunt. Când socoate că doamna Lepic s-a dus, nu mai caută. O porneşte mai departe, numai de formă, cu nasul în vânt.

Unde naiba să fie bănuţul de argint? Pe sus, prin vreun copac, prin vreun cuib?

Sunt unii năuci care nu caută nimic şi găsesc aur.

Ăsta-i lucru ştiut. în schimb, Morcoveaţă, de s-ar târî şi de-a buşilea, n-ar face decât să-şi tocească genunchii şi unghiile degeaba, fără să găsească măcar un ac.

Obosit să tot umble aşa, după cai verzi pe pereţi, Morcoveaţă se lasă păgubaş şi hotărăşte să intre în casă, să iscodească în ce ape se mai scaldă maică-sa. Poate că s-a potolit şi, dacă vede că el nu găseşte bănuţul, se lasă şi ea păgubaşă.

Doamna Lepic însă – nicăieri.

— Mămico, mămico! o strigă el sfios.

Ea tace chitic. Abia ce-a ieşit din odaie, lăsând deschis sertarul de la măsuţa de lucru. Iar printre ghemele de lână, andrelele, mosoarele albe şi roşii din sertar, Morcoveaţă zăreşte câţiva bani de argint.

Parcă îmbătrânesc acolo. Ai zice că dorm, treziţi din somn doar din an în paşti şi rostogoliţi de-a valma dintr-un colţ în altul, fără să le ţină cineva socoteala.

Pot să fie trei şi tot atât de bine patru sau opt bănuţi. Greu de numărat. Pentru asta ar trebui să răstorni sertarul, să scuturi ghemele. Şi-apoi, cum dovedeşti?

Cu acel sânge rece care nu-l părăseşte decât în cine ştie ce împrejurări deosebite, Morcoveaţă întinde mâna hotă-rât, şterpeleşte un bănuţ şi o ia din loc.

Frica de a nu fi prins asupra faptului îi alungă şovăiala, remuşcările, gândul primejdios de a se întoarce la masa de lucru a maică-si.

Iese glonţ pe uşă, străbate aleile, alege un loc potrivit, „pierde” banul, îl pocneşte cu călcâiul de-l înfundă în pământ, apoi se trânteşte pe burtă şi, gâdilat de ierburi pe la nas, se târăşte încoace şi încolo, după cum i se nă-zare, în cercuri neregulate, întocmai ca atunci când te roteşti, cu ochii legaţi, în jurul unui lucru ascuns, iar cel care conduce această joacă nevinovată se bate îngrijorat cu palmele pe pulpe şi strigă: „Păzea! Foc! Foc!”