PĂDUCHII.

De îndată ce Felix şi Morcoveaţă vin acasă de la Internat, doamna Lepic îi pune să se spele pe picioare. E o măsură binevenită, căci acolo, în trei luni de zile, nu s-au spălat nici măcar o singură dată. Dealtfel, nici un articol din prospect nu prevede asta.

— Negre mai trebuie să-ţi fie labele, Morcoveaţă, săracu' de tine! spune doamna Lepic.

A ghicit întocmai. Morcoveaţă e întotdeauna mai murdar pe picioare decât Felix. De ce oare? Doar trăiesc amândoi alături şi duc aceeaşi viaţă, sub acelaşi aco-Perământ. Fireşte, după trei luni, nici picioarele lui Felix nu pot să fie prea albe, dar Morcoveaţă, după cum singur spune, aproape că nu şi le mai recunoaşte. Ruşinat, şi le cufundă în apă cu dibăcia unui scamator. Nici nu-l vezi cum îşi scoate ciorapii şi cum îşi vâră picioarele alături de-ale lui Felix, care şi le lăfăie pe tot fundul hârdăului; un strat de jeg se lăţeşte, fără zăbavă, ca o rufă, peste cele două perechi de labe scârboase.

Potrivit obiceiului său, domnul Lepic se plimbă de la o fereastră la alta. Reciteşte certificatele trimestriale ale băieţilor şi mai ales însemnările scrise chiar de mâna domnului director. Despre Felix: „Zăpăcit, dar inteligent. Va ajunge departe”.; Şi despre Morcoveaţă: „Când vrea, se distinge, dar nu vrea întotdeauna”.

Gândul că Morcoveaţă se poate distinge îi înveseleşte pe toţi. în acest timp, cu mâinile aşezate cruciş pe genunchi, el îşi moaie picioarele, topindu-se de plăcere. Se simte privit. Ai săi îl găsesc parcă şi mai slut sub chica roşcovană, cu laţele crescute peste măsură. Domnul Lepic, potrivnic dovezilor zgomotoase de dragoste, îşi arată bucuria de a-l revedea, necăjindu-l. Când pleacă de -acasă, îi trage un bobârnac peste ureche. Când vine acasă, îl împunge cu cotul, şi Morcoveaţă râde din toată inima.

Într-un târziu, domnul Lepic îi trece mâna prin laţe, pocnind din unghii, ca şi cum ar vrea să-i omoare păduchii. E gluma lui favorită.

Or, de la bun început, a şi omorât unul.

— Oho! face el. Cum ţi l-am găjbit, nu mi-a scăpat! Şi în timp ce se şterge niţel cam îngreţoşat de coama lui Morcoveaţă, doamna Lepic ridică braţele spre cer:

— Nici că se putea! se tânguie ea, copleşită. Dumnezeule mare! Halal să ne fie! Ernestina, dă fuga după un lighean. Acum, fetiţo, ai şi tu treabă.

Ernestina aduce un lighean, un pieptene des. nişte oţet într-o farfurioară şi vânătoarea începe.

— Pieptănă-mă întâi pe mine! urlă Felix. Sunt sigur că mi-a dat şi mie.

Se râcâie furios cu unghiile prin cap şi cere o găleată de apă, ca să-i înece pe toţi.

— Potoleşte-te, Felix, spune Ernestina, căreia îi place să se sacrifice pentru ceilalţi, n-o să te doară deloc.

Îi pune un şervet pe după gât şi apoi dă dovadă de o îndemânare şi o răbdare de mamă. Cu o mână îi desparte părul de la rădăcină, cu cealaltă ţine, grijulie, pieptenele şi-l caută în cap fără să strâmbe din nas şi fără teamă că s-ar putea alege şi ea cu niscaiva chiriaşi.

— încă unul! îi dă Ernestina de ştire din când în când, şi de fiece dată Felix tropăie cu picioarele în hârdău, scuTurând pumnul spre Morcoveaţă, care tace şi aşteaptă să-i vină şi lui rândul.

— Tu eşti gata, Felix, spune Ernestina, n-aveai decât vreo şapte, opt, numără-i. O să-i numărăm şi pe-ai lui Morcoveaţă.

Morcoveaţă îl întrece însă de la prima pieptănătură. Ernestina îşi închipuie că a dat de cuib şi, când colo, a cules doar câţiva, la întâmplare, căci sunt puzderie.

Toţi fac roată în jurul lui Morcoveaţă. Ernestina îşi vede cu sârg de treabă. Domnul Lepic stă cu mâinile la spate şi e numai ochi, ca şi cum ar fi un străin curios.

— Vai, vai! Ar trebui o lopată şi-o greblă! se văicăreşte fata.

Felix, ghemuit pe vine, mişcă ligheanul şi adună laolaltă păduchii, care pică-n apă, albi de mătreaţă. îi vezi bine cum îşi frământă picioruşele scurte cât un căpeţel de geană. Se leagănă pe apa din lighean şi mor la iuţeală, din pricina oţetului.

Doamna Lepic:

Zău, Morcoveaţă, cin' să te mai priceapă? Te-ai făcut mare, eşti om în toată firea, ar trebui să-ţi fie ruşine. Hai, picioarele mai treacă-meargă; poate că abia aici, acasă, ajungi să ţi le vezi. Păduchii însă te mă-nâncă şi tu nu ceri nici sfatul profesorilor, nici ajutorul alor tăi. Spune, rogu-te, ce plăcere simţi să te laşi pradă lighioanelor astea? Tot capul ţi-e numai sânge.

Morcoveaţă:

Asta-i din pricina pieptenului, mă zgârie.

Doamna Lepic:

Aha, pieptănul e de vină? Va să zică aşa mulţumeşti tu surioarei tale? L-auzi, Ernestino? Domnul ăsta delicat nu-i mulţumit de tine. Ascultă ce-ţi spun eu. fe-tiţo, dă-l încolo pe mucenicul ăsta îndărătnic, lasă-l cu păduchii lui.

Ernestina:

Gata pentru azi, mămico. N-am scos decât grosul. Mâine dau din nou iama în ei. Acuma ştiu că o să trebuiască să mă parfumez, nu glumă.

Doamna Lepic:

Şi tu, Morcoveaţă, ia ligheanul şi pune-l pe zidul grădinii. Să-l vadă tot satul, ca să-ţi crape obrazul de ruşine.

Morcoveaţă ia ligheanul şi iese pe uşă; după ce-l pune la soare, se aşază şi el de strajă, alături.

Bătrâna Marie Nanette e cea dintâi care se apropie. D câte ori îl întâlneşte pe Morcoveaţă, se opreşte în loc, îl iscodeşte cu ochişorii ei răutăcioşi şi miopi, clătinând din scufia-i neagră, şi pare să ghicească multe.

— Asta ce-i, întreabă ea?

Morcoveaţă nu răspunde. Bătrâna se apleacă peste li ghean.

— Linte să fie? Zău dacă mai văd. Fecioru-meu, Pierre, ar trebui să-mi cumpere nişte ochelari.

Şi-şi vâră degetul, de parcă ar vrea să guste. Hotărî lucru, nu se dumireşte defel.

— Şi tu ce tot păzeşti pe-aici, îmbufnat şi cu ochi bleojdiţi? Pun prinsoare că te-au ocărât şi-ai luat una după ceafă. Ascultă, nu ţi-s bunică, dar gândesc şi eu cu capul ăsta al meu şi-ţi plâng de milă, sărăcuţul de tine, că-mi închipui că pătimeşti destule din pricina lor.

Morcoveaţă trage cu coada ochiului în jur, vede că maică-sa nu poate să-l audă şi-i spune răstit bătrânei Marie Nanette:

— Ei şi? Ce-ţi pasă? Vezi-ţi de-ale matale şi dă-mi pace.