Potârnichile

Domnul Lepic îşi deşartă ca de obicei tolba pe masă. înăuntru, două potârnichi. Felix, fratele cel mare, le înscrie pe tăbliţa atârnată în perete. Asta-i datoria lui. Fiecare dintre copii are câte ceva de făcut. Ernestina jupoaie sau jumuleşte vânatul. Cât despre Morcoveaţă, lui îi revine sarcina deosebită să dea gata păsările rănite. I s-a făcut acest hatâr, ştiută fiind cruzimea inimii sale nesimţitoare.

Cele două potârnichi se zbat, îşi smucesc capetele în toate părţile.

Doamna Lepic:

— Ce mai aştepţi ca să le vii de hac?

Morcoveaţă:

— Mămico, aş prefera să le înscriu eu pe tăbliţă.

Doamna Lepic:

— Tăbliţa-i prea sus pentru tine.

Morcoveaţă:

— Atunci lasă-mă să le jumulesc.

Doamna Lepic:

— Asta nu-i treabă de băiat.

Morcoveaţă ia potârnichile. Ceilalţi se simt datori să-i dea toate sfaturile obişnuite în asemenea ocazii.

— Strânge colea, ştii tu, la beregată, unde se termină puful şi încep penele.

Ţinându-le la spate, câte una în fiecare mână, Morcoveaţă începe să strângă.

Domnul Lepic:

— Ia te uită la el, două deodată!

Morcoveaţă:

— Aşa merge mai repede.

Doamna Lepic:

— Ia n-o mai face pe simţitorul! Ştiu eu bine că nu mai Poţi de bucurie.

Potârnichile se apără zbătându-se şi dau din aripi, împrăştiind fulgi jur împrejur. Nu vor să moară şi pace. Morcoveaţă şi-ar sugruma mai lesne un prieten, şi numai cu o singură mână. Le vâră între genunchi, ca să stea nemişcate, şi, aici înroşindu-se, aici pălind la faţă, năduşit tot, cu capul dat pe spate ca să nu mai vadă nimic, strânge din toate puterile.

Totuşi potârnichile se încăpăţânează şi nu mor.

Hotărât să sfârşească mai repede, Morcoveaţă le apucă de picioare şi le izbeşte cu capul de vârful ghetelor.

— Ah! Călăul! Călăul! izbucnesc Felix şi Ernestina.

— Adevăru-i că face aşa de-al dracului; îi place. Bietele păsări! N-aş vrea să fiu în locul lor, în labele ăstuia.

Domnul Lepic, deşi vânător încercat, iese pe uşă scârbit.

— Poftim! zice Morcoveaţă, aruncând pe masă potârnichile moarte.

Doamna Lepic le suceşte pe toate părţile. Din căpşoa-rele lor terciuite şi însângerate se prelinge o dâră de creier.

— Era şi timpul să i le luăm din mână, zice ea. Destul cu porcăria asta!

— E drept că azi a cam scrântit-o, rosteşte Felix, n-a lucrat frumos ca de obicei.