CASA DE BANI.

A doua zi, dând ochii cu Morcoveaţă, Matilda şi începe:

— Maică-ta a venit de i-a spus mămichii totul şi am mâncat o papară număru' unu. Dar tu?

Morcoveaţă:

Nu mai ţin minte. Pe tine, însă, te-a bătut degeaba: că doar n-am făcut nimica rău.

Matilda:

De bună seamă că nu.

Morcoveaţă:

Ştii, eu vorbeam serios atunci când spuneam că m-aş însura cu tine.

Matilda:

Şi eu m-aş mărita cu tine, cu dragă inimă.

Morcoveaţă:

Eu aş putea să mă uit la tine de sus, fiindcă tu eşti săracă şi eu bogat, dar n-ai grijă, eu te preţuiesc.

Matilda:

Eşti bogat tare, Morcoveaţă?

Morcoveaţă:

Babacii au pe puţin un milion.

Matilda:

Şi cât face asta, un milion?

Morcoveaţă:

Mult; milionarii n-ajung niciodată la fundul sacului.

Matilda:

Ai mei se plâng că n-au destul.

Morcoveaţă:

O! Şi-ai mei la fel. Toţi se plâng, ca să-i înduioşeze pe cei din jur şi să-i îmbuneze pe invidioşi. Da' noi suntem bogaţi, ştiu eu. La fiecare întâi ale lunii, tăticul rămâne singur o clipă la el în odaie. Şi eu aud cum scrâşneşte încuietoarea casei de bani. Aşa cum se aud brotăceii seara. Tăticul spune un cuvânt pe care nu-l ştie nimeni – nici mama, nici frate-meu, nici soră-mea – nimeni afară de el şi de mine, şi casa de bani se deschide. Atunci, el scoate banii dinăuntru şi se duce de-i pune pe masa bucătăriei, îi zornăie în mână, fără vorbă, pentru ca mămica, prinsă de treburi la cuptor, să bage de seamă. Pe urmă pleacă, iar mămica se întoarce şi înhaţă banii. Aşa-i în toate lunile şi asta ţine de multă vreme, dovadă că în casa de bani e mai mult de un milion.

Matilda:

Şi ca s-o deschidă zici că trebuie să spuie un cuvânt anume? Ce cuvânt?

Morcoveaţă:

Nu-ţi mai bate capul de pomană. Ţi-l spun eu când o să fim căsătoriţi, numai dacă-mi făgăduieşti că n-o să-l afle nimeni niciodată.

Matilda:

Spune-mi-l acum. Uite, îţi făgăduiesc că nimeni n-o să-l afle.

Morcoveaţă:

Nu, ăsta-i secretul meu şi-al lui tăticu'.

Matilda:

Nici nu-l ştii. Dacă l-ai şti, mi l-ai spune.

Morcoveaţă:

Ba să mă ierţi, îl ştiu!

Matilda:

Sâc! Sâc! Nu-l ştii, nu-l ştii.

— Pe ce te prinzi că-l ştiu? rosteşte grav Morcoveaţă.

— Pe ce? i-o întoarce cu şovăială Matilda.

— Lasă-mă să pun mâna unde vreau, urmează Morcoveaţă, şi ţi-l spun.

Matilda îl priveşte lung. Nu înţelege prea bine ce vrea. îşi mijeşte ochii şireţi, şi acum e de două ori mai curioasă.

Tu spune-l întâi, Morcoveaţă.

Morcoveaţă:

Da' te juri că după aia mă laşi să pun mâna unde vreau?

Matilda:

Mămica nu-mi dă voie să jur.

Morcoveaţă:

Atunci nu ţi-l spun.

Matilda:

Nici nu-mi pasă de cuvântul ăsta al tău! Află că l-am ghicit, da, l-am ghicit.

Morcoveaţă, nerăbdător, forţează lucrurile.

— Ascultă, Matilda, n-ai ghicit nimic. Dar mie mi-a-junge cuvântul tău de onoare. Uite, cuvântul pe care-l spune tata înainte să deschidă casa de bani este „Lustrucu”. Acuma gata, pot să pun mâna unde vreau.

— Lustrucu! Lustrucu! repetă Matilda, dându-se îndărăt, cu plăcerea de a cunoaşte o taină şi cu teama că taina asta nu face două parale. Adevărat, nu râzi de mine?

Apoi, cum Morcoveaţă se apropie de ea fără să răspundă şi plin de hotărâre, cu mâna întinsă înainte, fata o rupe la fugă. Şi el o aude chicotind.

Matilda abia s-a făcut nevăzută şi Morcoveaţă aude deodată în spate un hohot batjocoritor.

Se întoarce. Un argat de la castel scoate capul prin geamlâcul grajdului şi rânjeşte cu gura până la urechi.

— Te-am văzut, Morcoveaţă! strigă el. O să te spun maică-ti.

Morcoveaţă:

Mă jucam, nene Pierre. Voiam s-o păcălesc pe mititica asta. Lustrucu e un nume scornit de mine1. Şi afară de asta, habar n-am care o fi cel adevărat.

Pierre:

Lasă, Morcoveaţă, mă doare-n cot pe mine de Lustrucu ăsta al tău. Nu de asta o să-i povestesc eu maică-ti, ci de ce-a fost după aia.

Morcoveaţă:

Păi ce-a fost?

Pierre:

Ehei, a fost ce-a fost. Degeaba, te-am văzut, Morcoveaţă! Zi tu că nu te-am văzut! Ai început-o bine pentru vârsta ta! în schimb, ştiu c-o să ţi se lungească urechile deseară, nu glumă!

Morcoveaţă nu are ce să mai spună. îmbujorat la faţă, de-ai zice că părul lui roşcat a pălit, îşi înfundă amândouă mâinile în buzunare şi se depărtează pleoştit şi smior-căind.

Nota 1: De fapt, „Lustrucu” nu-i o născocire de-a lui Morcoveaţă. Acesta e numele tipului grotesc al prostului dintr-un cântec popular, nume născut, se pare, din întrebarea tradiţională a prostului la teatru: „L'eusses-tu cru?” – „Ai fi crezut una ca asta?”.