MATILDA

— Mămico, ştii, îi dă de veste Ernestina doamnei Le-pic, abia trăgându-şi răsuflarea, Morcoveaţă cu Matilda se joacă iar de-a mirele şi mireasa. Sunt în livadă, Felix îi găteşte. Şi, după câte ştiu eu, jocul ăsta e interzis.

Într-adevăr, în livadă, Matilda stă nemişcată şi ţeapănă sub găteala florilor de sunătoare. împodobită din cap până-n picioare, pare o adevărată mireasă, cu lămâiţă în păr. Cu ce-i pe ea, şi-ar putea alina toată viaţa durerile de burtă.

Împletite mai întâi în chip de cunună, pe creştet, florile coboară pe sub bărbie, pe spate, pe braţe, valuri unduioase, i se încolăcesc pe după mijloc şi se aştern la pământ într-o coadă şerpuitoare, pe care Felix o lungeşte întruna, neobosit.

Într-un târziu, se dă câţiva paşi îndărăt şi spune:

— Gata, nu mai mişca! Morcoveaţă, acuma-i rândul tău!

Morcoveaţă e gătit şi el ca un mire, e înzorzonat din belşug cu flori de sunătoare, printre care, ici-colo, ies la iveală ba o măciulie de mac, ba nişte bobiţe de păducel, ba o păpădie galbenă – asta ca să se deosebească de Ma-tilda. N-are chef de râs şi tustrei păstrează un aer serios cum se cuvine în asemenea împrejurări solemne. La înmormântare trebuie să fii trist de la început şi până la sfârşit; la nuntă, serios până după cununie. Altfel, jocul n-are nici un haz.

— Luaţi-vă de mână! porunceşte Felix. Porniţi înainte! Şi nu vă grăbiţi.

Amândoi înaintează domol, puţin depărtaţi unul de altul. Când se împiedică în trenă, Matilda o ridică şi o ţine între degete. Morcoveaţă o aşteaptă galant, rămânând cu un picior în aer.

Felix îi duce prin livadă. Merge de-a-ndăratelea şi bate tactul cu braţele întinse, arătându-le în ce ritm să păşească. Se închipuie primar şi îi salută, apoi preot şi îi binecuvântează, apoi prietenul care vine cu felicitări şi cu urări, apoi lăutar şi scârţâie din două beţe încrucişate.

Şi-i plimbă aşa încoace şi încolo.

— Staţi! porunceşte. Uite că se desface.

Zăbovesc în loc cât apasă cu palma cununa Matildei, apoi alaiul se pune iar în mişcare.

— Au! ţipă Matilda, strâmbându-se.

Un vrej de sunătoare îi trage părul în jos. Felix îl smulge. Pornesc mai departe.

— Gata, spuse el, acum sunteţi căsătoriţi: hai, pupaţi-vă.

Şi cum ei şovăie:

— Ei, ce e? Hai, pupaţi-vă. Mirii se pupă. Faceţi-vă şi voi ochi dulci, o declaraţie acolo. Staţi de parcă aţi fi de lemn.

Dându-şi ifose de om mare, îşi bate joc de stângăcia lor – el care poate a şi rostit vorbe de dragoste. Dă exemplu şi o sărută cel dintâi pe Matilda, ca să nu spună că nu s-a ales cu nimic.

Morcoveaţă îşi ia inima în dinţi, dă deoparte florile ce atârnă pe faţa Matildei şi o sărută pe obraz.

— Nu glumesc, se aprinde el. Cu tine m-aş însura bucuros.

Matilda îi întoarce pe loc sărutul şi-n clipa următoare, stânjeniţi şi stângaci, roşesc amândoi.

Felix rânjeşte:

— Te-ai înroşit ca un rac.

Îşi freacă două degete unul de altul şi spune din vârful buzelor, foarte înţepat:

— Da' proşti mai sunt! Şi-nchipuie că-i de-adevăratelea.

— întâi şi-ntâi nici n-am roşit, i-o întoarce Morcoveaţă, aşa că n-ai decât să rânjeşti cât pofteşti. Nu mă împiedici tu să mă-nsor cu Matilda, dacă şi mămica o să vrea.

Dar iată că mămica vine singură, să spună ea, cu gura ei, că nici nu se gândeşte la aşa ceva. împinge portiţa şi intră în livadă, urmată de Ernestina, care i-a pârât. Tre-când pe lângă gardul de mărăcini, rupe o jordie, de pe care smulge frunzele, dar de spini nu se atinge.

Vine spre ei valvârtej, ca o furtună.

— Păzea! strigă Felix şi-o şterge în fundul livezii. Aici e la adăpost şi poate să vadă tot ce se petrece. Morcoveaţă nu dă niciodată bir cu fugiţii. E fricos de felul lui, însă-i place să sfârşească povestea cât mai repede; în schimb, azi se simte viteaz.

Matilda tremură şi plânge cu sughiţuri, ca o vădană.

Morcoveaţă:

Nu te teme. O ştiu eu pe mămica. Numai pe mine mă arde. Eu încasez totul.

Matilda:

Da, dar mămica ta o să mă spuie mămichii mele şi mămica o să mă bată.

Morcoveaţă:

O să te corijeze; se spune corijează, ca şi cum ar fi vorba de temele de vacanţă. Maică-ta te corijează?

Matilda:

Uneori, depinde.

Morcoveaţă:

La mine asta-i ceva sigur, întotdeauna.

Matilda:

Păi n-am făcut nimic.

Morcoveaţă:

N-are a face. Bagă de seamă.

Doamna Lepic se apropie. Acum e cu neputinţă să-i mai scape. Are tot timpul. încetineşte pasul. A ajuns atât de aproape, încât Ernestina, de teamă să n-o încaseze şi ea la învălmăşeală, se opreşte în marginea cercului unde se va petrece totul. Morcoveaţă se proţăpeşte în faţa „nevesti-si”, care hohoteşte şi mai şi. Sunătoarea îşi amestecă florile. Jordia doamnei Lepic se ridică, gata de treabă. Morcoveaţă, palid şi cu capul tras între umeri, îşi încrucişează braţele la piept. Parcă-l şi ustură pielea, parcă-l şi arde spinarea, totuşi are trufia să se răţoiască:

— Şi ce-i rău într-asta! Ne-am mai distrat şi noi puţin!