OBLEŢII.

Morcoveaţă se joacă de unul singur în mijlocul curţii, pentru ca doamna Lepic să-l poată supraveghea de la fereastră, şi caută cu tot dinadinsul să nu-şi dea în petic; deodată apare prietenul său Remy. E un băiat de seama lui, care şchiopătează, dar ţine morţiş să alerge, astfel că picioru-i stâng, beteag, se târăşte după celălalt, fără să-l ajungă vreodată. Remy duce un coşuleţ în mână.

— Morcoveaţă, vii şi tu cu mine? întreabă el. Tata pune cânepă la topit în gârlă. îi dăm o mână de ajutor şi mai prindem şi ceva cu panerele.

Spune-i tu mamei, răspunde Morcoveaţă.

Remy:

Păi de ce să-i spun eu?

Morcoveaţă:

Fiindcă mie n-o să-mi dea voie.

Tocmai atunci se iveşte-n fereastră şi doamna Lepic.

— Doamnă, vă rog, spune Remy, îmi daţi voie să-l iau pe Morcoveaţă cu mine, să prindem nişte obleţi?

Doamna Lepic lipeşte urechea de geam. Remy o roagă pentru a doua oară, strigând. Doamna Lepic a înţeles. Se vede cum mişcă din buze. Cei doi prieteni nu pricep nimic şi se privesc nedumeriţi. Dar doamna Lepic dă din cap desluşit în semn că nu.

— Nu vrea, bolboroseşte Morcoveaţă. Sigur, acuşi o vezi că are nevoie de mine.

Remy:

Cu atât mai rău! Am fi petrecut de minune. Nu vrea, nu vrea.

Morcoveaţă:

Hai, rămâi cu mine! Ne jucăm aici amândoi.

Remy:

Asta nu! Mai bine mă duc să prind obleţi. E un timp, o frumuseţe! O să adun coşuri întregi.

Morcoveaţă:

Aşteaptă-mă un pic. Aşa face mămica întotdeauna, întâi zice nu, dar pe urmă se răzgândeşte.

Remy:

Stau un sfert de ceas, mai mult nu.

Băieţii se proţăpesc acolo amândoi, cu mâinile înfundate în buzunare, şi trag cu coada ochiului spre scară. Nu trece mult şi Morcoveaţă îi dă cu cotul lui Remy.

— Ce-ţi spuneam eu?

Într-adevăr, uşa se deschide şi doamna Lepic coboară o treaptă, ţinând în mână un paner pentru Morcoveaţă. Se opreşte însă în loc, bănuitoare.

— Ia te uită, mai eşti pe-aici, Remy? Te credeam plecat. Lasă, îi spun eu lui taică-tău că umbli haihui, şi-ai să vezi tu.

Remy:

Morcoveaţă m-a ţinut, a zis să mai aştept.

Doamna Lepic:

Aha, aşa, Morcoveaţă?

Morcoveaţă nu zice nici da, nici ba. Nu mai ştie nici el cum să o scalde. O cunoaşte pe doamna Lepic cum îşi cunoaşte buzunarul. A ghicit-o şi de astă dată. Dar nătărăul ăsta de Remy le încurcă, i-a stricat tot planul, aşa că lui nu-i mai pasă ce-o să fie. Striveşte iarba sub talpă, cu ochii aţintiţi aiurea.

— Cu toate astea, mie mi se pare că n-am obiceiul să-mi iau cuvântul înapoi, spune maică-sa.

Şi nu mai adaugă nimic.

Urcă iar scara şi intră în odaie, cu panerul pe care trebuia să-l ia Morcoveaţă ca să prindă obleţi şi pe care-l deşertase anume de nuci.

Remy e departe acum.

Doamna Lepic nu prea ştie de glumă, şi copiii de prin vecini se apropie de ea prevăzători, căci îi înfricoşează aproape la fel ca învăţătorul.

Remy a zbughit-o spre gârlă. Aleargă mâncând pământul, iar piciorul lui stâng şi zăbavnic lasă o dâră prin colb, dănţuie şi sună ca o cutie de tinichea.

Ziua fiind pierdută, Morcoveaţă nu mai are chef de joacă.

Un prilej minunat de petrecere s-a dus pe apa sâmbetei.

Părerile de rău nu-s departe.

Le aşteaptă.

Singuratic şi fără apărare, lasă plictisul să-l năpădească şi pedeapsa să vină de la sine.