Cazmaua

Felix şi cu Morcoveaţă muncesc cot la cot. Fiecare are cazmaua lui. A lui Felix e de fier.şi a fost făcută pe măsură, la potcovar. Pe-a sa, Morcoveaţă şi-a făcut-o singur, dintr-o bucată de lemn. Grădinăresc, robotesc de zor şi pe-ntrecute. Deodată, când se aştepta mai puţin (tocmai atunci se abat totdeauna nenorocirile), Morcoveaţă se pomeneşte izbit cu cazmaua drept în frunte.

Câteva clipe mai târziu, Felix trebuie dus cu grijă şi întins pe pat. I s-a făcut rău văzând sângele frăţiorului său. Toţi ai casei sunt acolo, în păr; umblă în vârful picioarelor şi şuşotesc îngrijoraţi:

— Unde-s sărurile?

— Un pic de apă rece, să-i umezim tâmplele. Morcoveaţă se urcă pe scaun, se uită peste umerii şi printre capetele celorlalţi. E legat la frunte cu o cârpă pe care pata de sânge se lăţeşte mereu.

— Da' frumos mai arăţi! îi spune domnul Lepic. Şi Ernestina, care i-a pansat rana:

— A intrat în el ca-n brânză. De văicărit nu s-a văicărit, fiindcă l-au prevenit că asta n-ajută la nimic.

Dar iată, Felix deschide un ochi, apoi şi pe celălalt. S-a ales doar cu spaima, şi cum faţa lui prinde culoare încetul cu încetul, grija şi teama se şterg din inimi.

— Numai de pocinoguri eşti bun! se răsteşte doamna Lepic la Morcoveaţă. Nu puteai să bagi de seamă, nătărăule?

PUŞCA.

Domnul Lepic le spune băieţilor:

— Vă ajunge o puşcă la amândoi. Fraţii care se iubesc pun totul laolaltă.

— Păi sigur, tăticule, răspunde Felix, o s-o purtăm pe rând. Spun drept, eu mă mulţumesc dacă Morcoveaţă mi-o dă numai din când în când.

Morcoveaţă nu zice nici da, 'nici ba. Nu prea-i vine să creadă.

Domnul Lepic scoate puşca din învelitoarea ei verde şi întreabă:

— Cine o poartă primul? Cel mai mare, aşa s-ar cuveni.

Felix: îi las lui Morcoveaţă cinstea asta. S-o poarte el întâi.

Domnul Lepic:

Te porţi tare frumos în dimineaţa asta, Felix. Am să ţin minte.

Domnul Lepic aşază puşca pe umărul lui Morcoveaţă.

Domnul Lepic:

Hai, copii, la drum! Fiţi voioşi şi să nu vă certaţi.

Morcoveaţă:

Luăm şi câinele?

Domnul Lepic:

N-are rost. Faceţi pe câinele cu rândul. Dealtfel, nişte vânători ca voi nici nu rănesc: ucid pe loc.

Morcoveaţă şi Felix o pornesc. Sunt îmbrăcaţi cu hainele lor obişnuite. Le pare rău că n-au cizme, dar domnul Lepic le-a spus adesea că un adevărat vânător nu dă un ban pe cizme. Nădragii unui vânător adevărat atârnă peste călcâie. Niciodată nu şi-i sumete. Umblă aşa prin noroaie şi peste ţarini şi cizmele se formează de la sine, urcă până la genunchi, zdravene, naturale, iar servitoarea are poruncă să nu se atingă de ele.

— Cred că n-o să te întorci cu tolba goală, spune Felix.

— Sper şi eu, răspunde Morcoveaţă.

Simte o mâncărime în scobitura umărului, dar se stă-pâneşte şi nu propteşte acolo patul armei.

— Vezi, spune Felix, te las s-o porţi cât pofteşti.

— Doar eşti fratele meu, răspunde Morcoveaţă. Când vreun stol de vrăbii îşi ia zborul, el se opreşte în loc şi-i face semn lui Felix să nu mai mişte. Stolul trece de la un gard la altul. Aplecaţi de mijloc, cei doi vânători se apropie tiptil, ca şi cum vrăbiile ar dormi. Stolul însă n-are astâmpăr şi zboară ciripind în altă parte. Micii vânători se îndreaptă de şale. Felix drăcuie. Morcoveaţă, deşi îi zvâcneşte inima, pare mai răbdător. Se teme de clipa când va trebui să-şi dovedească iscusinţa. Dacă dă greş? Şi la fiecare amânare răsuflă uşurat.

Numai că de astă dată vrăbiile par să-l aştepte.

Felix:

Nu trage, eşti prea departe.

Morcoveaţă:

Crezi?

Felix:

Păi ce naiba? Când stai aplecat nu-ţi dai seama. Ţi se pare că ai vânatul în bătaia puştii, şi când colo eşti la dracu-n praznic.

Ca să-i arate că are dreptate, Felix iese deodată din ascunziş. Speriate, vrăbiile – sfrrr! – zboară în altă parte.

Una singură a mai rămas şi se leagănă în vârful unei crengi. Mişcă din coadă şi îşi suceşte capul încoace şi încolo, arătându-şi pieptul.

Morcoveaţă:

Pe asta zău c-o dobor! Sunt sigur.

Felix:

Dă-te la o parte să văd. Da, ai dreptate, straşnică oca zie! Puşca, repede!

Morcoveaţă se pomeneşte cu mâinile goale şi gura căscată: în locul şi sub ochii lui, Felix duce arma la umăr, ţinteşte, apasă pe trăgaci şi vrabia cade la pământ.

Asta-i ca o scamatorie. Adineauri, Morcoveaţă strângea puşca în mâini, cu inima zvâcnind. Dintr-o dată, uite că, n-o mai are, şi-acum se vede iarăşi cu ea, căci Felix i-a şi dat-o îndărăt. După care face pe câinele şi aleargă să aducă vrabia.

— Hai odată, îi zice el, grăbeşte-te niţel.

Morcoveaţă:

Niţel cam mult.

Felix:

Ce, te-ai şi bosumflat?

Morcoveaţă:

Păi cum! Ai vrea să cânt?

Felix:

Lasă, ce te mai văicăreşti, de vreme ce i-am venit de hac? Dacă ne scăpa, ia gândeşte-te!

Morcoveaţă:

Bine, da' eu…

Felix:

Tu, eu – tot aia. Azi am tras eu, mâine tu.

Morcoveaţă:

Aha, mâine!

Felix:

Zău, mă!

Morcoveaţă:

Da, aşa-mi spui tu de fiecare dată.”

Felix:

Na, mă jur, eşti mulţumit?

Morcoveaţă:

Bine… Da' ştii, dacă mai căutăm o vrabie, aş trage şi eu cu puşca.

Felix:

Nu, e târziu. Hai acasă, să ne-o frigă mama pe asta: Ţi-o dau ţie. Ţine, nătăfleaţă, bag-o în buzunar, şi la-să-i pliscul la vedere.

Cei doi vânători o pornesc spre casă. Din când în când întâlnesc în cale câte un ţăran care le dă bineţe şi le spune:

— Măi băieţi, să nu care cumva să fi lăsat puii orfani! Morcoveaţă, mândru, îşi uită necazul. Ajung acasă împăcaţi, triumfători, iar domnul Lepic se miră de cum îi zăreşte:

— Cum, Morcoveaţă, tot tu cu puşca? Numai tu ai purtat-o?

— Aproape, mormăie Morcoveaţă drept răspuns.

CÂRTIŢA i.

Morcoveaţă găseşte pe drum o cârtiţă. E neagră ca un coşar. După ce s-a jucat de ajuns, se hotărăşte s-o omoare. O aruncă de câteva ori în sus, cu îndemânare, aşa ca să cadă pe un bolovan.

La început, treaba merge strună.

Cârtiţa şi-a sfărâmat labele, şi-a spart capul, şi-a frân spinarea şi nu pare să mai aibă mult de trăit.

Pe urmă, Morcoveaţă vede cu uimire că nu mai vrea să moară. Degeaba o azvârle-n sus, cât casa, pân' la cer nu vrea şi pace!

— Ei, drăcia dracului! mormăie băiatul, într-adevăr, cârtiţa tresare pe piatra plină de sânge pântecul ei, numai osânză, tremură ca o piftie, şi din pri cina asta ai putea să juri că trăieşte.

— Ei, drăcia dracului! se înfurie Morcoveaţă. Tot n-a crăpat!

O ia de jos, ocărând de mama focului, şi schimbă tactica. Roşu la faţă, cu ochii înlăcrimaţi, scuipă cârtiţa şi o izbeşte iar de piatră, de aproape şi cu toată puterea.

Dar pântecul ei terciuit mişcă întruna.

Şi cu cât o izbeşte mai înverşunat, cu atât pare mai vie.