Lucerna

Morcoveaţă şi Felix se întorc de la vecernie şi grăbes pasul spre casă. E vremea gustării de la ora patru.

Pe Felix îl aşteaptă o felie de pâine unsă cu unt sau cu marmeladă, pe Morcoveaţă răbdări prăjite pe pâine. Asta pentru că s-a grăbit să-şi dea ifose de om mare şi s-a lăudat faţă de martori că nu-i mâncăcios. îi plac lucrurile simple şi de obicei mănâncă pâinea goală; face pe grozavul. Astă-seară o ia înaintea lui Felix, vrând să primească cel dintâi gustarea.

Uneori, pâinea goală i se pare cam tare lui Morcoveaţă. Atunci o înhaţă cu duşmănie, muşcă vârtos din ea, dă în-dârjit din cap şi o crănţăne între dinţi, de sar fărâmiţe. Ai casei, strânşi în jur, îl privesc minunându-se.

Stomacul lui de struţ ar înghiţi orice: piatră, monede coclite.

Într-un cuvânt, când e vorba de mâncare, nu face mofturi.

Apasă pe clanţa portiţei. E încuiată.

— Cred că babacii nu-s acasă. Ia arde-i tu câteva picioare.

Felix se repede, drăcuind, în poarta grea, ferecată cu tot felul de piroane, făcând-o să bubuie îndelung. Apoi, cu puteri unite, se aruncă amândoi asupra ei, învineţin-du-şi umerii de pomană.

Morcoveaţă:

Ce mai încolo şi-ncoace, nu-s acasă, Felix:

Unde să fie oare?

Morcoveaţă:

Poţi să ştii? Hai să stăm colea jos.

Treptele reci ale scării le îngheaţă fundul şi-o foame năprasnică îi chinuie. Băieţii cască şi se bat cu pumnii în piept de lihniţi ce sunt.

Felix:

S-o creadă ei că stau aici să-i aştept!

Morcoveaţă:

Păi n-avem încotro.

Felix:

Să-i aştepte altul, nu eu. Ce, să crap de foame? Eu vreau să mănânc, ce-o fi, chiar şi iarbă.

Morcoveaţă:

Iarbă? Straşnică idee! Cu asta să ştii că le-am tras clapa.

Felix:

Te cred! Ce, la masă nu se mănâncă salată? între noi fie vorba, lucerna, de pildă, e tot atât de fragedă ca şi salata. Un fel de salată fără untdelemn şi fără oţet.

Morcoveaţă:

Ba bine că nu.

Felix:

Pui prinsoare că eu mănânc lucernă şi tu nu?

Morcoveaţă:

Adică de ce tu da şi eu ba?

Felix:

Ei, lasă gluma, te prinzi ori nu?

Morcoveaţă:

Ce-ar fi dacă am cere mai întâi nişte pâine şi nişte lapte acru de la vecini?

Felix:

Mie îmi place lucerna.

Morcoveaţă:

Haidem!

Curând, câmpul de lucernă îşi aşterne sub ochii lor verdeaţa sa ispititoare. Năvălesc în el bucuroşi că-şi pot târşâi în voie ghetele, zdrobind tulpinile fragede şi lăsând în urmă cărări înguste ce vor îngrijora multă vreme pe oameni, făcându-i să se întrebe: „Ce soi de jivină o fi trecut pe-aici?”

O răcoreală plăcută le pătrunde prin ţesătura pantalonilor scurţi, amorţindu-letreptat picioarele.

Se opresc în mijlocul lanului şi se trântesc pe burtă.

— E grozav! spune Felix.

Firele de lucernă le gâdilă faţa şi râd amândoi ca pe vremea când dormeau în acelaşi pat şi domnul Lepic le striga din camera învecinată: „Da', nu mai dormiţi odată, plozi afurisiţi?”

Au uitat de foame şi s-au apucat să înoate, când voiniceşte, când câineşte, când ca broasca. Doar capetele li se mai văd. Taie cu braţele şi bat cu picioarele valurile verzi care se sfarmă pe loc şi mor aşa, fără să se mai ridice.

— Mie mi-ajunge pân'la bărbie, spune Felix.

— Ia te uită la mine ce mult înaintez, se laudă Morcoveaţă.

Apoi se opresc, ca să-şi guste în tihnă bucuria.

Sprijiniţi în coate, privesc galeriile afânate ale cârtiţelor, care se întind ca nişte umflături întortocheate pe faţa câmpului, aidoma venelor sub pielea bătrânilor. Aici abia se ghicesc, aici se revarsă în vreun luminiş, unde torţelul cel hain înlănţuie ca o pacoste blajină lucerna, răsfirându-şi barba de firişoare roşcate. Muşuroaiele par un cătun de colibe indiene.

— Gata, spune Felix, hai să mâncăm! Eu nu-mi mai pierd vremea. Bagă de seamă să nu te-atingi de partea mea.

Şi îşi roteşte braţul în jur.

— Nici o grijă, îmi rămâne şi mie destul, rosteşte Morcoveaţă.

Şi capetele li se fac nevăzute. Cine ar putea să ghicească unde sunt?

Vântul suflă uşor, întoarce frunzele subţiri de lucernă, dând la iveală spatele lor albicios, şi tot lanul e cuprins de fiori.

Felix smulge braţe întregi de lucernă, îşi înfundă capul în ea, se preface că se îndoapă, clefăind ca un viţel pros-tuţ şi lacom. Şi în timp ce se preface doar că mănâncă pe rupte, ronţăind şi rădăcinile, ca unul care ştie ce-i viaţa, Morcoveaţă o ia de bună, dar, mai gingaş decât frate-său, alege doar frunzele frumoase.

Le îndoaie cu vârful nasului, le aduce până la gură şi apoi le molfăie conştiincios.

De ce,s-ar grăbi?

Masa-i întinsă. Nu-i nici un zor.

Cu dinţii strepeziţi, cu limba amară, îngreţoşată, înghite întruna, se ospătează.

CĂNIŢA.

Morcoveaţă nu mai bea nimic la masă. Se dezvaţă de asta în vreo câteva zile, cu o uşurinţă care-i uimeşte pe-ai săi şi pe toţi prietenii casei. Mai întâi îi spune într-o zi la prânz doamnei Lepic, care îi toarnă vin, ca de obicei:

— Mulţumesc, mămico, nu mi-e sete. La cină zice iar:

— Mulţumesc, mămico, nu mi-e sete.

— Faci economie, spune doamna Lepic. Cu atât mai bine pentru ceilalţi.

Şi cum nu e nici cald, nici frig, iar lui pur şi simplu nu-i este sete, rămâne toată ziua fără să bea nimic.

A doua zi, când pune masa, doamna Lepic îl întreabă:

— Azi ţi-e sete, Morcoveaţă?

— Zău dacă ştiu, răspunde el.

— Treaba ta, urmează doamna Lepic, dacă vrei căniţa, o iei din dulap.

Morcoveaţă stă locului, nici gând să ia căniţa. Oare-i vorba de-o toană, e uituc, sau se teme să se servească singur?

Ai lui încep să se minuneze:

— O s-ajungi un băiat şi jumătate, spune doamna Lepic. Iată-te cu încă o calitate.

— Şi încă una rară, adaugă domnul Lepic. Are să-ţi prindă bine, mai ales mai târziu, dacă te rătăceşti cumva într-un pustiu, singur, fără cămilă.

Felix şi Ernestina pun prinsoare între ei.

Ernestina:

Ăsta nu bea nimic o săptămână.

Felix:

Haida-de! Dacă o ţine aşa trei zile, până duminică, e mare lucru.

— De ce? se miră Morcoveaţă, cu un zâmbet şiret. N-o să mai beau niciodată, dacă n-o să-mi fie sete. Gân-diţi-vă la iepuri şi la cobai; ce, vi se pare că au vreun merit?

— Cobaiul e cobai şi tu eşti tu, i-o întoarce Felix. Morcoveaţă se ambiţionează: lasă, le arată el ce-i în stare. Doamna Lepic uită şi în zilele următoare de căniţa lui, iar el nu-şi îngăduie să o ceară. Primeşte cu aceeaşi nepăsare laudele batjocoritoare, ca şi mărturiile pline de admiraţie ale celor din jur.

— Ori e bolnav, ori e nebun, spun unii. Şi ceilalţi:

— Aş! Bea pe ascuns.

Dar vorba ceea: tot ce-i nou e şi frumos. Morcoveaţă, care la început trebuia să scoată întruna limba şi să arate că i s-a uscat, face treaba asta din ce în ce mai rar.

Nimeni nu-i mai pune întrebări. S-au blazat.

Doar câte un străin mai ridică braţele a mirare spre cer, când află despre ce-i vorba:

— Nu se poate! Nimeni nu e-n stare să scape de trebuinţele firii.

Doctorul, chemat şi el, spune că toată povestea asta i se pare ciudată, dar că, la urma urmei, nimic nu-i cu neputinţă.

Şi Morcoveaţă, care se temea de cine ştie ce suferinţe, recunoaşte uimit că, dacă îţi pui ceva în cap şi te încă-păţânezi, poţi face tot ce vrei. Crezuse că hotărârea asta o să fie pentru el un canon, că o să-i ceară o sforţare -grozaVă şi, când colo, uite că tot la largul lui se simte. Ba-i chiar mai zdravăn ca înainte. De-ar putea să-şi biruie şi foamea la fel ca setea! Ar posti, ar trăi cu aer.

Nici nu-şi mai aminteşte de căniţă. Multă vreme a stat în dulap degeaba. Apoi, slujnicei Honorina i-a dat prin minte să pună în ea praful roşcat de curăţat sfeşnicele.