Iepurii

Ţie nu ţi-a mai rămas pepene, – spune doamna Lepic. Dealtfel, în privinţa asta semeni cu mine: nu-ţi place pepenele.

„Bine am mai brodit-o”, cugetă Morcoveaţă în sinea sa.

Aşa are el parte mereu să afle ce-i place şi ce nu. De obicei trebuie să-i placă numai ce-i place maică-si. Bunăoară, când se aduce brânză la masă, doamna Lepic spune:

Sunt sigură că Morcoveaţă nu mănâncă brânză. Şi Morcoveaţă cugetă: „De vreme ce-i sigură, n-are rost nici să gust”.

Pe de altă parte, ştie şi că nu i-ar fi moale dacă ar face una ca asta.

Şi ce, parcă n-are când să-şi împlinească cele mai sucite toane, în locuri numai de el cunoscute? La desert, doamna Lepic îi spune:

— Du iepurilor cojile astea de pepene.

Morcoveaţă se ridică de la masă ascultător, păşeşte măsurat şi ţine farfuria cu băgare de seamă, să nu răstoarne nimic.

Când intră în coteţ, iepurii, cu urechile ciulite, cu botul în vânt şi labele dinainte ţepene, de parcă s-ar pregăti să bată toba, se înghesuie în jurul lui.

— Oho! Staţi niţel! îi domoleşte Morcoveaţă. Staţi niţel, mă rog: să-mpărţim.

Se aşază pe o grămadă de gunoi, unde-s strânse de-a valma cotoare de varză, frunze de nalbă şi buruieni ronţăite până la rădăcină, apoi le dă iepurilor sâmburii de pepene, iar zeama o bea el; şi-i dulce ca mustul.

Pe urmă roade cu dinţii tot ce-au lăsat ai lui, orice urmă de miez galben şi dulce şi tot ce se mai poate mânca; coaja verde o aruncă iepurilor, care stau roată în jur, aşezaţi în capul oaselor.

Portiţa coteţului e închisă.

Soarele de după-amiază se strecoară printre olane, muindu-şi capătul razelor în umbra răcoroasă.