Ceaunul

Rareori are Morcoveaţă prilejul să fie de folos în casă Ghemuit într-un ungher, băiatul l-aşteaptă să se ivească Stă aşa şi ascultă, fără să se gândească dinainte la ceva ca la momentul potrivit să iasă din umbră şi, asemen' unui om cu mintea limpede, singurul care nu şi-a pierdut capul în mijlocul unor fiinţe tulburate de patimă, să ia el hăţurile în mână.

Or, de astă dată ghiceşte că doamna Lepic are nevoie de un ajutor isteţ şi de nădejde. Fireşte, n-ar mărturisi-o, e prea mândră. înţelegerea se va face tacit şi Morcoveaţă va trebui să se aştearnă pe treabă, fără să mai aştepte încurajări şi fără speranţă de răsplată.

Totuşi, e hotărât s-o ajute.

De dimineaţa până seara, un ceaun atârnă de cârligul vetrei. Iarna, când e nevoie de multă apă caldă, se umple şi se goleşte întruna, şi apa clocoteşte pe un foc zdravăn.

Vara, apa foloseşte doar după-masă, la spălatul vaselor; în restul timpului, fierbe de pomană, cu un şuier înăbuşit şi neîntrerupt, în timp ce sub pântecul crestat al ceaunului fumegă doi butuci aproape stinşi.

Uneori, Honorina nu mai aude şuierul apei. Atunci se apleacă din mijloc şi trage cu urechea.

— A secat de tot, spune ea.

Deşartă la iuţeală o găleată în ceaun, apropie buştenii, scormone în spuză şi, curând, cântecul domol îşi reînnoadă firul, iar Honorina, liniştită, îşi vede mai departe de treburi.

Dacă i s-ar spune: „Honorino, la ce-i fi încălzind tu apa aşa, fără rost? Dă ceaunul deoparte şi stinge focul. Arzi lemnele de parcă le-am avea de pomană. Atâţia săraci îngheaţă când vine gerul! Te ştiam femeie chibzuită”, ea ar clătina din cap.

Dintotdeauna ştie ceaunul acolo, spânzurând deasupra vetrei. Dintotdeauna e deprinsă să audă cum dă apa în clocot, şi dacă ceaunul se goleşte, ea îl umple numaidecât, fie că afară e ploaie, fie vânt sau arşiţă.

Acum nici nu mai are nevoie să pună mâna pe ceaun şi nici să-l vadă: îl ştie şi cu ochii închişi. I-ajunge să-i audă cântecul, şi dacă nu-l mai aude, deşartă în ceaun o găleată cu apă, ca şi cum ar înşira o mărgică pe aţă: într-atât e de încredinţată că niciodată nu poate să dea greş.

Astăzi însă a dat greş pentru prima oară.

A vărsat apa peste foc şi un nor de cenuşă sare asupră-i ca o jivină stârnită din bârlog, o înfăşoară strâns, o înăbuşă, o arde.

Honorina scoate un ţipăt, strănută şi scuipă, trăgându-se îndărăt.

— Ptiu! Ucigă-te toaca! Parc-a ţâşnit satana de sub pământ.

Cu ochii lipiţi şi aprinşi de usturime, bâjbâie cu mâinile înnegrite prin noaptea din vatră.

— Aha! Pricep, mormăie ea uluită. Ceaunul nu mai e aici. Nu, zău, nu pricep nimic. Adineauri era. Da, nici vorbă, doar şuiera ca din trişcă.

De bună seamă că cineva a luat ceaunul în vreme ce Honorina era întoarsă cu spatele şi scutura pe fereastră şorţul plin de coji de legume.

Dar cine oare?

Doamna Lepic, cu un aer aspru şi liniştit, se iveşte pe rogojina din pragul odăii de culcare.

— Of, ce gălăgie, Honorino!

— Auzi, gălăgie! se răţoieşte Honorina. Ce mare ne-norocire că fac gălăgie! încă niţel şi ajungeam friptură. Uită-te numai la saboţi, la fustă, la mâinile mele. Cămaşa] mi-e neagră de tină, buzunarele pline de tăciuni.

Doamna Lepic:

Mă uit la apăraia asta care curge din vatră, Honorino.] O să se facă o murdărie!

Honorina:

De ce mi-a luat ceaunul fără să-mi spună? Nu cumva| l-ai luat matale?

Doamna Lepic:

Ceaunul e al tuturor, Honorino. E nevoie ca eu, saul domnu', sau copiii să-ţi cerem voie ca să luăm ceaunul?]

Honorina:, Aşa-s de mâniată, c-aş spune tot ce-mi vine la gură.

Doamna Lepic: împotriva noastră sau împotriva ta, vrednică Honorina? Sau împotriva cui? Nu că-s curioasă, dar vreau-] şi eu să ştiu. Ce să-ţi spun, mi-ai luat piuitul. Pe motiv! că nu mai vezi ceaunul la locul lui, înşfaci găleata cu apă! şi-o torni în foc, ba, îndărătnică, în loc să-ţi recunoşti, vina, te legi de ceilalţi, chiar şi de mine. Te cam întreci cu gluma, zău aşa!

Honorina:

Morcoveaţă, maică, nu ştii tu pe unde-o fi ceaunul?

Doamna Lepic:

De unde vrei să ştie el, un copil fără minte? Lasă-l în plata Domnului de ceaun! Mai bine adă-ţi aminte de vorba ta de ieri: „În ziua când o să bag de seamă că nu-s în stare să pun nici apă la foc, plec eu singurică, fără să-mi spună nimeni”. Fireşte, ştiam eu că ţi-a slăbit vederea, dar pas să-mi închipui că eşti în aşa hal. Eu nu.| mai zic nimic, Honorino; pune-te numai niţel în locul meu. Ştii şi tu cum stau lucrurile; chibzuieşte şi vezi ce-i de făcut. Plângi, nu te sfii, ai şi de ce.