Honorina

Doamna Lepic:

Câţi ani ai tu, Honorino?

Honorina:

Şaizeci şi şapte, împliniţi la Sfinţii Mucenici, cucoană.

Doamna Lepic:

Ei, ţi-ai cam trăit traiul, bătrânico!

Honorina:

Asta nu-nseamnă nimic, dacă mai eşti bun de muncă: Niciodată n-am fost bolnavă. Nici caii nu-s mai zdraveni ca mine, zău aşa.

Doamna Lepic:

Vrei să-ţi spun eu ceva, Honorino? Ai să mori când nici nu te-aştepţi. într-o seară, întorcându-te de la gârlă, ai să simţi coşul mai greu, roaba mai anevoie de împins decât altădată; ai să cazi în genunchi, între braţele roabei, cu nasul peste rufele muiate, şi gata. Ţeapănă o să te ridice de-acolo.

Honorina:

Mă faci să râd, cucoană! Fii pe pace: mă mai ţin ele, balamalele.

Doamna Lepic:

Te-ai cam cocârjat tu, e drept, dar vezi, când eşti aşa, adus din spate, parcă nu te mai dor atâta şalele la spălat. Păcat numai că-ţi slăbeşte vederea! Nu spune nu, Honorino! Am băgat eu de seamă de-o vreme-ncoace.

Honorina:

Aş, de unde! Văd limpede ca-n ziua nunţii.

Doamna Lepic:

Bine! Atunci deschide dulapul şi dă-mi o farfurie, care o fi. Dacă ştergi vasele cum trebuie, ce-i cu abureala asta?

Honorina:

E umezeală în dulap.

Doamna Lepic:

Or fi cumva în dulapul ăsta şi degete care umblă pe farfurii, mai ştii? Ia uită-te la dâra asta!

Honorina:

Unde, mă rog, cucoană? Nu văd nimic.

Doamna Lepic:

Păi, ce-ţi spuneam eu, Honorino? Ascultă-mă pe mine: nu zic că te laşi pe tânjală, ar fi păcat – ca tine, vrednică, nu găseşti nicăieri; atâta doar că îmbătrâneşti. îmbătrânesc şi eu; îmbătrânim cu toţii, şi vine o vreme când nu-i destul să fii inimos. Pun prinsoare că uneori simţi un fel de pâclă pe ochi. Degeaba ţi-i freci, tot nu trece.

Honorina:

Aş! Mă zgâiesc cât pot, dar văd tulbure, aşa cum vezi când vâri capul într-o găleată cu apă.

Doamna Lepic:

Ba da, ba da, Honorino, poţi să mă crezi! Uite, chiar ieri i-ai dat lui domnu' un pahar murdar. N-am zis ni-niic, ca să n-avem vorbe şi să nu te necăjeşti. Nici domnul n-a zis nimic. El nu zice niciodată nimic, dar nu-i lucru să-i scape. Ceilalţi îşi închipuie că puţin îi pasă: mare greşeală! Le vede şi le ţine minte pe toate. S-a mulţumit să împingă paharul la o parte cu un deget şi-a avut tăria să prânzească fără să bea nimic. Mă durea inima şi pentru tine, şi pentru dânsul.

Honorina:

Ei, drăcie, că doar nu s-o fi sfiind domnu' de mine, slujnica lui! Să fi spus şi-i schimbam paharul numaidecât.

Doamna Lepic:

Mde, Honorino, numai că şi altele mai dihai ca tine n-ajung să scoată un cuvânt de la domnu' când nu vrea el. Până şi eu m-am lăsat păgubaşă. Da' nu despre asta-i vorba. Pe scurt: ţie îţi slăbeşte vederea cu fiecare zi. Acum, cu treburile mai de rând, nu-i nici o pagubă, dar la ceva mai de migală se schimbă povestea. Cu toată cheltuiala, aş lua bucuroasă pe cineva să-ţi dea o mână de ajutor…

Honorina:

N-o să mă împac niciodată cu altă femeie pe cap, cucoană.

Doamna Lepic:

Tocmai asta voiam să spun. Şi-atunci? Zău, tu ce mă sfătuieşti?

Honorina:

Pân-oi muri, merge ea treaba bine şi-aşa.

Doamna Lepic:

Până mori! Ce vorbă-i asta? Tu eşti în stare să ne îngropi pe toţi, cum îţi şi doresc, şi-ţi închipui oare că eu contez pe moartea ta?

Honorina:

Că doar n-oţi avea de gând să mă alungaţi fiindcă a fost o zi când n-am şters vasele ca lumea! Mai întâi că nu plec din casa asta decât dacă mă daţi pe uşă afară. Şi-apoi, dacă mă izgoniţi, să crăp?

Doamna Lepic:

Cine-ţi spune că te alungă, Honorino? Uite că te-ai înroşit toată. Vorbim şi noi, prieteneşte, şi ţie-ţi sare ţandăra şi îndrugi la prostii mai mari ca biserica.

Honorina:

Ei, Doamne! Ce ştiu eu?

Doamna Lepic:

Da' eu? N-ai nici o vină că te lasă vederea, însă nici eu n-am vină. Trag nădejde că doctorul o să te lecuiască. Se mai întâmplă şi d-astea. Numai că, până atunci, care dintre noi două e în mai mare încurcătură? Tu una nici nu-ţi dai seama că te lasă ochii. Crede-mă, treaba în casă nu mai merge. Ţi-o spun din milă, să nu care cumva să se-întâmple vreo nenorocire; şi-apoi, dacă nu mă-nşel, am tot dreptul să-ţi fac, cu blândeţe, câte o mustrare.

Honorina:

Câte pofteşti. Faci cum ţi-e voia, cucoană. Adineauri mă şi vedeam pe drumuri, da' uite că matale m-ai liniştit. Cât despre mine, o să am toată grija de farfurii, făgăduiesc.

Doamna Lepic:

Păi eu ce vreau? Nu-s chiar aşa de afurisită precum se spune, Honorino, şi n-o să mă lipsesc de tine decât dacă n-oi avea încotro.

Honorina:

Dacă-i aşa, cucoană, nu mai spun nimic. Eu zic că mai pot face treabă şi aş striga că-i nedreptate de m-aţi goni. Dar în ziua când o să bag de seamă că am ajuns o povară şi că nu mai sunt în stare să pun un ceaun de apă la foc, plec eu singurică, la iuţeală, fără să-mi mai spuie cineva.

Doamna Lepic:

Şi să nu uiţi, Honorino, că-n casa asta ai să găseşti oricând o lingură de ciorbă.

Honorina:

Nu, cucoană, nu-mi trebuie ciorbă; doar un codru de pâine. Baba Maitte nu pune-n gură decât pâine, şi uite că nu i se mai isprăvesc zilele.

Doamna Lepic:

Şi are pe puţin o sută de ani, ştii? Află de la mine, Honorino: cerşetorii sunt mai fericiţi decât noi, ascultă vorba mea.

Honorina:

Dacă zici matale, apăi tot aşa zic şi eu, cucoană.