FÂNTÂNA.

Cu naşul, Morcoveaţă nu se culcă de dragul somnului. Odaia e rece; în schimb, salteaua de puf ţine cald, nu glumă, şi-n aşternutul moale pentru ciolanele bătrâne ale naşului, pe fin îl trec năduşelile. Vorba-i însă că doarme departe de maică-sa.

— Va să zică a băgat frica în tine, ai? spune naşul.

Morcoveaţă:

Sau mai degrabă eu sunt ăla care n-o înfricoşez de ajuns. Uite, când vrea să-l chelfănească pe frate-meu, el şi înhaţă coada măturii, i se proţăpeşte în faţă, şi zău de n-o face să se lase păgubaşă. Din pricina asta îl ia şi cu binişorul. Zice că Felix e tare simţitor din fire şi nu-i chip s-o scoţi la capăt cu el cu ciomăgeala. Asta-i bună doar când e vorba de mine.

Naşul:

Ar trebui să pui şi tu mâna pe mătură, băiatule.

Morcoveaţă:

Oho, de-aş avea curaj! Felix şi cu mine ne-am luat adesea la bătaie, fie în joacă, fie de-adevăratelea. Sunt la fel de puternic ca el şi aş şti să mă apăr la fel de bine. Dar mă şi văd ridicând mătura la mama! Ar crede c-am adus-o pentru ea. Din mâinile mele ar cădea într-ale ei şi nu ştiu, zău, dacă nu mi-ar şi mulţumi înainte să-n-ceapă să mă croiască.

Naşul:

Dormi, mânzule, dormi!

Somnul însă nu se lipeşte de niciunul. Morcoveaţă se foieşte, se înăbuşă, vrea aer, şi bătrânului i se face milă de el.

Când e gata să adoarmă, naşul l-apucă deodată de braţ.

— Eşti aici, mânzule? întreabă el. Visam şi te credeam iar în fântână. Îţi mai aduci aminte de fântână?

Morcoveaţă:

Ca şi cum aş fi acolo şi-acuma, naşule. Nu zic nimic, dar prea des îmi spui de fântână.

Naşul:

Sărăcuţul de tine, numai cât mă gândesc şi simt cum mi se-ncreţeşte carnea. Stăteam pe iarbă şi mă furase somnul. Tu te jucai pe ghizdul fântânii, ai alunecat şi ai căzut înăuntru: urlai, te zbăteai, şi eu, păcătosul de mine, n-aude, n-a vede. Apă, ce-i drept, era abia cât să îneci o pisică. Dar tu nu te ridicai. Asta e nenorocirea. Spune, nu ţi-a dat prin cap să te ridici în picioare?

Morcoveaţă:

Parcă mai ştiu eu la ce mă gândeam acolo în fântână?

Naşul:

Până la urmă, bălăceala ta m-a trezit. Era şi timpul. Săracul de tine! Bietul de tine! Azvârleai apă pe gură ca o pompă. Te-am schimbat, ţi-am dat să-mbraci hainele de duminică ale lui Bernard.

Morcoveaţă:

Da, şi ce mai pişcau, ce mă mai scărpinam! Erau ţesute din păr, ai?

Naşul:

Nu, dar Bernard n-a avut să-ţi dea o cămaşă curată. Râd eu azi, dar atunci, un minut, o clipă mai trebuia şi mort te scoteam afară.

Morcoveaţă:

Acum aş fi departe.

Naşul:

Puşchea pe limbă-ţi. M-am luat eu singur la rost, ce crezi, şi de-atunci nu mai am noapte tihnită. Drept pedeapsă mi-am pierdut somnul; aşa mi se şi cuvine.

Morcoveaţă:

Păi da' mie nu mi se cuvine şi abia aştept să dorm.

Naşul:

Hai, dormi, mânzule, dormi.

Morcoveaţă:

Dacă vrei să dorm,naşule, nu mă mai ţine de mână. După ce-mi fac somnul, ţi-o dau eu singur. Şi trage piciorul mai încolo. E păros. Nu pot să dorm când m-atinge cineva.