NAŞUL.

Uneori, domnul Lepic îi dă voie lui Morcoveaţă să se ducă la naşu-său, ba chiar să şi doarmă la dânsul. Naşul e un bătrân ursuz şi singuratic, care-şi petrece viaţa la pescuit sau prin vie. Nu iubeşte pe nimeni, doar de Morcoveaţă îi place.

— Ai venit mânzule? întreabă el.

— Am venit, naşule, răspunde Morcoveaţă, fără să-l îmbrăţişeze. Mi-ai pregătit undiţa?

— Ne-ajunge una la amândoi, e de părere naşul.

Morcoveaţă deschide uşa hambarului şi îşi vede undiţa gata pregătită. Aşa-l necăjeşte naşul întotdeauna, dar el s-a obişnuit şi nu se mai supără: mania asta de bătrân nu le tulbură cu nimic prietenia. Când naşul zice da, tu trebuie să înţelegi ba, şi de-a-ndoaselea. Totu-i să bagi de seamă.

„Dacă aşa-i place lui, eu n-am nimic de zis”, cugetă Morcoveaţă.

Şi rămân prieteni buni.

Naşul, care de obicei nu face mâncare decât o dată pe săptămână, acum, în cinstea lui Morcoveaţă, pune la foc o oală mare cu fasole, în care azvârle şi o bucată zdravănă de slănină, iar ca să înceapă ziua cu bine, îi spune că e musai să dea pe gât o cană cu vin.

Pe urmă se duc la pescuit.

Naşul se aşază pe malul apei şi desfăşoară fără grabă aţa undiţei – aţă bună, de Florenţa. Apoi înţepeneşte cu nişte pietroaie prăjinile lui grozave. Nu prinde decât baboi mari, pe care-i pune degrabă la răcoare, înfofoliţi într-un ştergar, ca pe nişte sugaci în scutece.

— Bagă de seamă, îi spune el lui Morcoveaţă, până nu vezi pluta afundându-se de trei ori, să nu tragi undiţa.

Morcoveaţă:

De ce de trei ori?

Naşul:

Când s-afundă prima oară, nu-nseamnă nimic: peştele doar ciocăneşte. La a doua, se schimbă treaba: înghite momeala. A treia oară – gata, nu mai scapă. Niciodată nu-i prea târziu.

Lui Morcoveaţă îi place mai mult să prindă porcani. Se descalţă, intră în apă şi scormoneşte cu picioarele nisipul de pe fund, tulburând totul în jur, iar porcanii, proşti, dau buzna, şi Morcoveaţă scoate câte unul de fiecare dată când aruncă undiţa. Abia mai are timp să strige către naşu-său:

— Şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece…!

Când naşul vede că soarele-i deasupra capului, se duc să prânzească. Şi-l îndoapă pe Morcoveaţă cu fasole albă.

— Nu există nimic mai bun pe lume, spune el, dar mie-mi place să fie fiartă bine. Mai degrabă muşc dintr-o cazma decât să mănânc fasole nefiartă; aia scrâşneşte şi crănţăne între dinţi ca alicele într-o aripă de prepeliţă.

Morcoveaţă:

Parcă se topeşte în gură. Nu-i vorbă, nici aia gătită de mama nu-i mai prejos. Şi totuşi, nu-i la fel. Pesemne că ea se zgârceşte la slănină.

Naşul:

Mânzule, îmi creşte inima când te văd cum înfuleci. Pun prinsoare că la maică-ta acasă nu te prea scoli sătul de la masă.

Morcoveaţă:

Asta depinde de pofta ei de mâncare. Dacă i-e foame, până se satură ea, mă-ndop şi eu. Când îşi pune ei în farfurie, îmi pune şi mie, fără să mai ţină socoteală. Când a isprăvit, am isprăvit şi eu.

Naşul:

Dacă eşti găgăuţă şi nu mai ceri.

Morcoveaţă:

Ehe, uşor de spus, naşule! Afară de asta, e mai bine să nu te scoli sătul de la masă.

Naşul:

Şi eu, care n-am copii, aş linge şi o maimuţă în dos, dacă maimuţa asta ar fi copilul meu! Dracu' să mai înţeleagă!

Sfârşesc ziua în vie, unde Morcoveaţă când se uită la naşu-său cum sapă, ţinându-se pas cu pas după el, când stă tolănit pe vreun maldăr de araci şi suge smicele de răchită, cu ochii pironiţi la cer.