PRUNELE.

După ce s-au sucit şi s-au răsucit o bucată de vreme în aşternut, naşul întreabă:

Dormi, mânzule?

Morcoveaţă:

Nu dorm, naşule.

Naşul:

Nici eu. Tare m-aş scula. Ce-ai zice să mergem după râme?

— Mda, ar fi ceva, răspunde Morcoveaţă.

Sar amândoi din pat, se îmbracă, aprind un felinar şi se duc în grădină.

Morcoveaţă poartă felinarul, iar naşul o cutie de tablă, pe jumătate umplută cu pământ umezit, în care păstrează râmele pentru undiţă. Le acoperă cu muşchi jilav, aşa că nu duce lipsă niciodată de momeală. în zilele ploioase are o pradă îmbelşugată.

— Bagă de seamă, umblă uşurel să nu le striveşti, spune el către Morcoveaţă. De nu m-aş fi temut de răceală, nici nu puneam cipicii. La cel mai mic zgomot, râma se şi trage în gaură. N-o prinzi decât dacă-i departe de bârlogul ei. Trebuie s-o apuci dintr-o dată şi s-o strângi niţel, că altfel alunecă. A intrat pe jumătate în gaură, dă-i pace: o rupi, şi râma îmbucătăţită nu face nici două parale. Mai întâi că le putrezeşte pe alelalte, ş-apoi peştele de soi nici nu se uită la ea. Sunt pescari care se calicesc pentru o râmă; rău fac. Peştii frumoşi nu-i prinzi decât cu râme întregi, vii, care mişcă pe fundul apei. Peştele crede că vor să fugă, se repede şi le înhaţă fără nici o bănuială.

— Mie aproape toate îmi scapă, mormăie Morcoveaţă. Mi-am umplut degetele de balele lor murdare.

Naşul:

Râma nu-i murdară. O râmă-i tot ce poate fi mai curat pe lume. Se hrăneşte numai cu pământ, şi dacă o storci, nu iese decât pământ din ea. Eu unul le-aş mânca.

Morcoveaţă:

Ţi le dau şi pe-ale mele. Ia mănâncă, să văd şi eu.

Naşul:

Astea-s cam mari. Ar trebui mai întâi să le prăjeşti şi apoi să le întinzi pe pâine. Viermişorii mici îi mănânc şi cruzi: bunăoară pe cei din prune.

Morcoveaţă:

Mda, ştiu. De-aia le faci greaţă alor mei, mamei mai cu seamă. E destul numai să se gândească la tine şi i se întorc maţele pe dos. Din partea mea n-ai decât, eu n-o să mă iau după tine; totu-i că eşti om de treabă şi că ne-n-ţelegem de minune.

Ridică niţel felinarul, apucă o creangă şi culege câteva prune. Pe cele bune le păstrează pentru el, pe cele viermănoase le dă naşului, care spune, înghiţindu-le pe nemestecate, cu sâmbure cu tot:

Astea-s cele mai bune.

Morcoveaţă:

Hm, până la urmă o s-ajung să le mănânc şi eu ca tine! Mi-e frică doar c-o să-mi miroasă gura şi-o să simtă mama când mă sărută.

— Nu miroase deloc, na, face naşul, suflând în nasul finului.

Morcoveaţă:

Adevărat. Duhneşti doar a mahorcă. Şi cum duhneşti! Ştii, mi-eşti tare drag, naşule, dar mi-ai fi şi mai drag decât oricine pe lumea asta, dacă n-ai trage din lulea.

Naşul:

Eh, mânzule, mânzule, asta-i sănătate!