Trâmbiţa

Domnul Lepic soseşte chiar în dimineaţa asta de la Paris. Deschide geamantanul. Ies la iveală daruri pentru Felix şi pentru Ernestina – nişte daruri minunate, tocmai acelea la care, ca să vezi ciudăţenie, au visat amândoi toată noaptea. Pe urmă, domnul Lepic se uită şiret la Morcoveaţă şi-i spune ţinând mâinile la spate:

— Tu ce-ai vrea mai mult: o trâmbiţă, sau un pistol?

La drept vorbind, Morcoveaţă e mai degrabă prevăzător decât îndrăzneţ. Ar prefera o trâmbiţă; oricum, trâmbiţa nu-i ca pistolul, să ţi se descarce în mâini când nici nu te-aştepţi; dar a auzit de atâtea ori că unui băiat ca el îi stă bine să se joace numai cu puşti, cu săbii şi maşini de război! I-a venit şi lui vremea să adulmece pulberea şi să facă praf tot ce-i pică în mână. Taică-său se pricepe la copii; e clar că i-a adus tocmai ce trebuie.

— Mi-ar place un pistol, rosteşte el răspicat, încredinţat că a ghicit. Ba sare chiar peste cal şi adaugă: Degeaba-l ascunzi – îl văd!

— Ei, mormăie încurcat domnul Lepic, acum vrei pistol! Văd că ţi-ai schimbat gusturile.

Morcoveaţă o drege la iuţeală:

— Da' de unde, tăticule, ziceam aşa, în glumă. Fii pe pace, nu-mi plac pistoalele nici de frică. Dă-mi iute trâm-biţa, că abia aştept să suflu în ea!

Doamna Lepic:

Atunci de ce minţi? Ca să-l necăjeşti pe taică-tău, da? Când îţi plac trâmbiţele, nu spui că-ţi plac pistoalele şi nici nu baţi câmpii, spunând că vezi pistoale. Nu pupi tu nici pistol, nici trâmbiţă; asta ca să te înveţi minte! Uită-te bine la trâmbiţă; are trei canafi roşii şi un steguleţ cu ciucuri de aur. Gata, ţi-ajunge! Acum şterge-o; închide uşa pe dinafară şi bate din buze.

În dulap, tocmai sus, pe un teanc de rufărie albă, nevăzută şi cu neputinţă de atins, înfăşurată în steguleţul cu ciucuri de aur şi cu cei trei canafi roşii, trâmbiţa lui Morcoveaţă stă şi aşteaptă mută, precum cea a judecăţii de apoi.

PĂRUL.

Duminica, doamna Lepic ţine morţiş să-şi trimită băieţii la biserică. Sunt gătiţi ca scoşi din cutie, şi Ernes-tina însăşi se îngrijeşte de asta, cu riscul să nu fie ea gata la timp. Le alege cravatele, le taie unghiile, le împarte cărţile de rugăciune, alegând-o pe cea mai groasă pentru Morcoveaţă. Dar mai ales îşi dă fraţii cu pomadă pe cap.

Asta-i pasiunea ei.

Dacă Morcoveaţă îi face pe voie, blând ca un mieluşel, Felix, în schimb, o previne că până la urmă are să se supere, şi Ernestina născoceşte tot soiul de tertipuri.

— De data asta am uitat, spune ea. N-am făcut-o dinadins, crede-mă; jur că, de duminica viitoare încolo, nu te mai ung.

Şi totdeauna izbuteşte să-i pună câte un deget de pomadă pe păr.

— Într-o zi ai s-o păţeşti cu mine, mormăie Felix.

În dimineaţa asta, Ernestina umblă iar cu şiretlicuri, dar Felix, înfofolit în prosop şi cu capul aplecat înainte, nu simte nimic.

— Poftim, zice ea, te-am ascultat. N-o să mai ai de ce bombăni: uite borcanul astupat pe cămin. Sunt sau nu fată de treabă? Dealtfel, n-am nici un merit. Pentru Morcoveaţă ar trebui ciment, nu pomadă, dar cu tine e altceva. Părul tău se înfoaie şi face bucle de la sine. Ai un cap ca o conopidă, şi cărarea asta ţine sigur până deseară.

— îţi mulţumesc, spune Felix.

Se ridică, fără să bănuiască nimic. Nu-şi mai trece mâna prin păr, aşa cum face de obicei, ca să se încredinţeze.

Ernestina îl îmbracă, îl dichiseşte şi-i pune mănuşi albe de mătase în mâini.

— Ei, gata? întreabă Felix.

— Străluceşti ca un prinţ! îl admiră Ernestina. Doar şapca-ţi mai lipseşte. Ia-o din dulap.

Felix însă greşeşte drumul: trece prin faţa dulapului, dă fuga la bufet, deschide uşa, apucă o cană plină cu apă şi şi-o răstoarnă liniştit pe cap.

— Eu te-am prevenit, surioară, glăsuieşte băiatul răspicat. Nu-mi place să-şi bată nimeni joc de mine. Eşti Prea mică şi nu poţi să tragi pe sfoară un vulpoi ca mine. Bagă de seamă: dacă se mai întâmplă o dată, ţi-azvârl Pomada pe gârlă!

Cu părul lins, cu hainele de duminică şiroind, murat din cap până-n picioare, aşteaptă să fie schimbat sau să-l usuce soarele – puţin îi pasă.

„Felix ăsta e cineva!” cugetă Morcoveaţă în sinea sa, încremenit de admiraţie. Nu se teme de nimeni. Ce s-ar mai râde pe socoteala mea dacă aş face ca el! Mai bine să-şi închipuie că-mi place pomada.”

Numai că, în vreme ce se resemnează astfel, părul lui plănuieşte să-l răzbune.

Părul, întins un timp cu de-a sila sub pomadă, face pe mortul; pe urmă se dezmorţeşte şi, îmboldit parcă! de un spiriduş nevăzut, încreţeşte carapacea uşoară şi lucitoare a pomadei, o spintecă, o crapă.

Ai zice că-i o mirişte ce se dezgheaţă.

Şi curând, descătuşată, prima şuviţă i se ridică ţeapănă în cap.

LA SCĂLDAT.

E aproape patru şi Morcoveaţă, nerăbdător, îi trezeşte pe domnul Lepic şi pe Felix, care dorm sub alunii din grădină.

— Mergem? întreabă el.

Felix:

Mergem! Ia costumele de baie.

Domnul Lepic:

E încă prea cald.

Felix:

Mie-mi place când arde soarele.

Morcoveaţă:

Tăticule, şi ţie o să-ţi placă pe malul apei mai mult; decât aici. Te întinzi acolo pe iarbă.

Domnul Lepic:

Luaţi-o voi înainte; cătinel, băieţi, că doar nu zoriţi să prindeţi moartea din urmă.

Pe Morcoveaţă îl mănâncă tălpile şi abia îşi mai stăpâneşte pasul. Duce pe umăr costumul lui de baie, simplu, fără desene, şi costumul lui Felix, roşu cu albastru. Faţa îi străluceşte de bucurie, flecăreşte, cântă, sare să apuce câte o creangă. înoată cu mâinile prin aer şi-l întreabă pe Felix:

— O fi bună apa, ce zici? Tii, ce-o să ne mai zbenguim!

— Ia nu mai face pe grozavul! i-o retează Felix dispreţuitor, convins că ştie el ce spune.

Şi, într-adevăr, Morcoveaţă se moaie numaidecât.

Sare sprinten cel dintâi peste un zid scund de piatră, şi râul se iveşte pe neaşteptate, curge chiar pe sub ochii lui. Hm, a trecut vremea de glume!

Sclipiri ca de gheaţă scânteiază pe apa vrăjită.

Râul plescăie de parcă ar clănţăni din dinţi, răspândind un miros searbăd în jur.

Va trebui să intre în apă, să stea acolo şi să se bălăcească, în timp ce domnul Lepic, pe mal, va socoti cu ceasul minutele îngăduite pentru scăldat. Morcoveaţă se cutremură. Curajul pe care şi-l face singur, cu atâta sârg, îl părăseşte încă o dată, tocmai când e la ananghie, iar râul, care de departe îl ispitea, îl înspăimântă acum.

Începe să se dezbrace ceva mai departe. Barem să nu se facă de ruşine, să nu-l vadă nimeni cum dârdâie şi cum îi tremură picioarele de frică.

Scoate lucrurile de pe el, unul câte unul, şi le împătureşte grijuliu pe iarbă. îşi dezleagă şireturile de la pantofi şi parcă nu mai ajunge să desfacă nodurile.

Îşi pune costumul de baie, leapădă cămaşa şi, năduşit ca o bomboană năclăită în învelitoarea ei de hârtie, mai aşteaptă un pic.

Felix a şi luat râul în stăpânire: se zbenguieşte voiniceşte Şi nici că-i pasă; bate apa cu braţele, cu picioarele, o face să spumege şi, cumplit în mijlocul valurilor, goneşte spre maluri turma lor mânioasă.

— Ei, Morcoveaţă, te-ai şi dezumflat? întreabă domnul Lepic.

— Stăteam să mă mai zvânt niţel, răspunde Morcoveaţă.

În cele din urmă îşi ia inima-n dinţi, se aşază jos pe mal şi încearcă apa cu degetul cel mare de la picior, turtit de încălţămintea prea strâmtă. În acelaşi timp se freacă cu mâna pe burtă: poate că n-a mistuit încă tot ce-a mâncat la masă. Se lasă apoi să alunece de-a lungul rădăcinilor şi rădăcinile îi zgârie pulpele, coapsele, dosul.

Cum îi trece apa de mijloc, nu mai are decât un gând: să iasă cât mai repede afară. I se pare că o sfoară udă i se înfăşoară încet-încet în jurul trupului, ca pe o sfârlează. Colac peste pupăză, se surpă şi malul de care se sprijinea, şi Morcoveaţă – bâldâbâc! – se duce la fund, se zbate, se pune iar pe picioare şi tuşeşte, scuipă, se înăbuşă, e orbit, buimac.

— Da, plonjezi bine, băieţaş, spune domnul Lepic.

— Mda, face Morcoveaţă drept răspuns, numai că nu-mi prea place. îmi intră apă-n urechi şi după aia mă doare capul.

Caută un loc prielnic unde să înveţe să înoate, adică să dea doar din mâini şi să se târâie cu genunchii pe nisip.

— Prea te grăbeşti, îl dăscăleşte domnul Lepic. Baţi apa cu pumnii de parcă ţi-ai smulge părul din cap. Dă din picioare, nu le lăsa să stea degeaba.

— Fără picioare e mai greu, spune Morcoveaţă. Felix nu-i dă pace şi se ia mereu de el.

— Morcoveaţă, hai încoa'! Aici adâncime! Nu mai dau de fund. Ia te uită! Mă vezi? Gata, nu mă mai vezi! Acum, du-te lângă salcia de colo. Să nu te mişti! Pun prinsoare că ajung la tine din zece azvârlituri de braţ.

— Bine, eu număr, spune Morcoveaţă clănţănind din dinţi, cu umerii afară din apă, nemişcat ca o adevărată piatră de hotar.

Apoi se aşază iar pe vine ca să înoate, dar Felix îi sare pe umeri, se azvârle în apă cu capul înainte şi-i spune:

— Hai, urcă-te şi tu în spatele meu.

— Dă-mi pace! mormăie Morcoveaţă.

— Gata, afară! strigă domnul Lepic. Veniţi încoa' să beţi câte o gură de rom.

— Ce, gata? se miră Morcoveaţă.

Acum n-ar mai ieşi din apă. Abia i-a prins gustul. A uitat de orice teamă şi s-ar tot scălda. Adineauri era greoi ca o bucată de plumb, iar acum se zbenguie uşor ca un fulg, cuprins de o vitejie furtunoasă, înfruntând primejdia, gata să-şi dea viaţa numai să salveze pe cineva; se şi lasă de bunăvoie la fund, vrând să guste spaima celor pe cale să se înece.

— Ei, grăbeşte-te, strigă domnul Lepic, altfel bea Felix tot romul.

Lui Morcoveaţă nu-i place romul, dar sare numaidecât cu gura:

— Să nu s-atingă de partea mea!

Şi-i trage o duşcă zdravănă, ca un bătrân lup de mare.

Domnul Lepic:

Nu te-ai spălat bine. Ţi-a rămas jeg pe glezne.

Morcoveaţă:

Ăsta-i pământ, tăticule.

Domnul Lepic:

Ba-i jeg.

Morcoveaţă:

Să mai intru niţel în apă, tăticule, da?

Domnul Lepic:

Lasă, te speli mâine: mâine venim iar.

Morcoveaţă:

Straşnic! Numai de-ar fi vreme frumoasă!

Se şterge cu un colţ uscat al prosopului cu care s-a şters întâi Felix şi, ameţit, răguşit, râde să se prăpădească, aşa-s de caraghioase glumele pe care frate-său şi domnul Lepic le fac pe seama degetelor lui de la picioare, stâlcite de încălţămintea strâmtă.