III.

Morcoveaţă n-a adormit decât spre ziuă şi nu se îndură să iasă din culcuş, când doamna Lepic împinge uşa şi începe să strâmbe din nas, adulmecând în toate părţile.

— Hm, ciudat miros! face ea.

— Bună dimineaţa, mămico, spune Morcoveaţă. Doamna Lepic smulge pătura de pe el, adulmecă prin unghere şi nu-i trebuie mult să afle care-i buba.

— Mi-a fost rău, şi oala nicăieri! îi dă cu gura Morcoveaţă, socotind că n-ar putea găsi o mai bună dezvinovăţire.

— Mincinosule! Mincinosule! strigă doamna Lepic. Iese ca o furtună pe uşă şi se întoarce ascunzând oala de noapte, pe care o furişează la iuţeală sub pat. Pe urmă trage băiatul jos din aşternut şi se pune pe nişte ţipete de adună toată casa.

— Cerule! Cu ce ţi-am greşit ca să am parte de un asemenea copil?

Aduce în grabă cârpe, o găleată cu apă, pe care o răstoarnă în cămin de parcă ar fi trebuit să stingă focul, întoarce aşternutul pe dos şi cere aer, aer, robotind de zor Şi văicărindu-se întruna.

După un timp se opreşte în faţa băiatului şi se răsteşte la el, dând din mâini:

— Prăpăditule! Nesimţit ce eşti! Sălbaticule! Ai ajuns să trăieşti ca vitele? Dă-i unui bou o oală de noapte şi tot are să ştie ce să facă cu ea. Iar ţie ţi-a trăsnit să te spurci în cămin. Dumnezeu mi-e martor, din pricina ta o să-mi ies din minţi şi-o să mor nebună! Auzi? Nebună!

Morcoveaţă, în cămaşă de noapte şi desculţ, se uită la oală. Azi-noapte nici pomeneală de ea, şi acum uite-o colo, la picioarele patului. Oala deşartă şi albă îi ia ochii. Dacă şi acum s-ar încăpăţâna să n-o vadă, asta ar fi curată neobrăzare din partea lui.

Şi cum toţi ai casei, opăriţi, îl sâcâie şi-l hărţuiesc cu întrebările, dimpreună cu vecinii batjocoritori care se perindă întruna şi cu factorul care tocmai atunci şi-a găsit şi el să pice acolo, el rosteşte în cele din urmă, cu ochii pironiţi la oală:

— Zău dacă mai pricep ceva! Credeţi şi voi ce-oţi vrea.