LA VÂNĂTOARE.

Domnul Lepic îşi ia băieţii, pe rând, la vânătoare. Ei merg în urma lui, ceva mai spre dreapta, din pricina bătăii puştii, şi duc tolba. Domnul Lepic e un mărşăluitor neobosit. Morcoveaţă se încăpăţânează să se ţină de taică-su, fără să se văicărească. Ghetele îl rod, degetele i se sucesc, cele mari i se umflă la capete ca nişte cio-cănaşe, dar el nu zice nici pâs.

Dacă doboară vreun iepure de cum iese la vânătoare, domnul Lepic întreabă:

— Vrei să-l laşi la prima fermă din drum, sau să-l doseşti într-un tufiş şi să-l luăm deseară?

— Nu, tăticule, răspunde Morcoveaţă, mai bine îl iau cu mine.

Uneori se întâmplă să poarte o zi întreagă câte doi iepuri şi cinci potârnichi. Atunci vâră mâna sau batista pe sub cureaua tolbei, ca să-şi odihnească umărul amorţit. Iar dacă le iese cineva în cale, arată sarcina din spinare, fudul, şi pentru o clipă uită de povară.

Oboseala îl ajunge mai ales atunci când tolba rămâne goală şi când nu are cu ce se fuduli.

— Aşteaptă-mă aici. îi spune uneori domnul Lepic. Eu mă abat niţel prin arătura asta.

Morcoveaţă se opreşte locului, înciudat, şi înţepeneşte aşa sub dogoarea soarelui. Se uită la taică-său cum calcă arătura în lung şi-n lat, brazdă cu brazdă şi bulgăre cu bulgăre, parcă netezindu-l cu grapa, cum scotoceşte cu ţeava puştii prin toate tufele, scaieţii şi mărăcinişurile, în timp ce până şi Pyram, dornic de un pic de umbră, se întinde la pământ, gâfâind cu limba de-un cot.

„Degeaba, nu-i nimic pe-acolo, gândeşte Morcoveaţă în sinea sa. Aşa, dă iama prin urzici, croieşte, prăpădeşte! Să fiu eu iepure, la adăpost, într-o vizuină sub frunze, nici dracu' nu m-ar clinti pe-aşa arşiţă!”

Şi bombăne, afurisindu-l pe domnul Lepic.

Domnul Lepic mai sare un pârleaz, să caute şi prin lucerna de alături; mare mirare să nu dibuie de astă dată vreun urecheat.

— Zice să-l aştept, murmură Morcoveaţă, şi-acum trebuie să gonesc după el. Dacă începi ziua prost, îţi merge prost până seara. Aleargă, tăticule, asudă, scoate sufletul din câine, poartă-mă după tine până mi s-or muia oasele, da-i tot degeaba. Deseară tot mofluzi ne întoarcem acasă.

Căci Morcoveaţă are nişte superstiţii copilăreşti.

De fiece dată când duce mâna la cozoroc, uite-l pe Pyram adulmecând, cu părul zbârlit şi coada ţeapănă. Domnul Lepic se apropie încetişor, cât mai mult, cu patul puştii în scobitura umărului. Morcoveaţă încremeneşte, năbuşit de un prim val de emoţie.îşi scoate şapca. Atunci, ori îşi iau zborul nişte potârnichi, ori ţâşneşte vreun iepure. Şi după cum Morcoveaţă îşi pune şapca pe cap sau face un salut până-n pământ, domnul Lepic dă greş sau trage în plin.

Morcoveaţă recunoaşte singur: sistemul ăsta nu se prinde întotdeauna. Dacă repetă mişcarea prea des, ea rămâne fără urmări, ca şi cum norocul ar obosi să tot răspundă la aceleaşi semne. Iar Morcoveaţă, cumpătat, le răreşte, şi astfel izbuteşte aproape de fiece dată.

— Ai văzut ce lovitură? întreabă domnul Lepic, cântărind în mâini un iepure care nici n-a apucat să se răcească şi apăsându-l pe burta bălaie ca să stoarcă dintr-însul cele din urmă necurăţenii. Da' de ce râzi?

— Pentru că mulţumită mie l-ai doborât, răspunde Morcoveaţă.

Şi, mândru de noua-i izbândă, îi dezvăluie încrezător metoda sa.

Ce spui? face domnul Lepic.

Morcoveaţă:

Hm! N-aş putea spune că nu mă-nşel niciodată.

Domnul Lepic:

Haide, lasă flecăreala, nătăfleaţă! Dacă ţii la faima ta de băiat deştept, nu te sfătuiesc să îndrugi gogoşile astea de faţă cu alţii. Ţi-ar râde în nas. Numai dacă nu cumva îţi baţi joc de taică-tău.

Morcoveaţă:

Zău că nu, tăticule. Iartă-mă, tu ai dreptate: sunt un nătărău.