O LOVITURĂ DE TEATRU.

Scena I.

Doamna Lepic: încotro?

Morcoveaţă:

Şi-a pus cravata cea nouă şi şi-a lustruit pantofii cu scuipat.

Mă duc cu tăticu' la plimbare.

Doamna Lepic:

Nu-ţi dau voie să pleci, auzi? Că altfel…

Mâna-i dreaptă se trage îndărăt, ca şi cum ar vrea să-şi ia avânt.

Morcoveaţă (încet):

Am înţeles.

Scena a II-a.

Morcoveaţă:

Dus pe gânduri, lângă ceasornic.

La urma urmei, ce vreau eu? Să n-o iau după ceafă! Mama e mai darnică în privinţa asta decât tata. Mi-am făcut socoteala. Cu atât mai rău pentru el.

Scena a III-a.

Domnul Lepic:

Ţine mult la Morcoveaţă, dar cum e mereu pe drumuri, chemat de afaceri, nu are niciodată timp de el.

Hai să mergem.

Morcoveaţă:

Eu nu merg, tăticule.

Domnul Lepic:

Cum nu mergi? Nu vrei?

Morcoveaţă:

O, eu vreau, dar nu pot.

Domnul Lepic:

Lămureşte-mă, ce s-a întâmplat?

Morcoveaţă:

Nimic, rămân acasă.

Domnul Lepic:

Mda, sigur, iar ţi s-a năzărit ceva. Ce dihanie mai eşti şi tu? Nu mai ştie omul cum să te ia. Ba vrei, ba nu vrei. Rămâi acasă, băieţaş, şi bâzâie cât pofteşti.

Scena a IV-a.

Doamna Lepic:

Ca să audă ce se vorbeşte, ea are întotdeauna prevederea de-a trage cu urechea pe la uşi.

Sărăcuţul de el!

Prefăcându-se că-l mângâie, îi vâră mâna în păr şi-l trage vârtos.

Ia te uită cât mai pătimeşte pentru că taică-său… (aici se uită chiorâş la domnul Lepic)… vrea să-l care după el. Mama ta nu te-ar chinui cu atâta cruzime.

Domnul Lepic-tatăl şi doamna Lepic-mama îşi întorc spatele unul altuia.

Scena a V-a.

Morcoveaţă:

Ghemuit într-un dulap, cu două degete vârâte în gură şi cu unul în nas.

Nu oricine poate fi orfan.