OILE.

Morcoveaţă nu zăreşte la început decât un fel de ghemotoace săltăreţe, care scot nişte ţipete asurzitoare şi învălmăşite, asemenea copiilor puşi pe joacă în curtea unei şcoli. Un ghemotoc îi zbugheşte printre picioare şi lui îi sare inima din loc. Altul ţâşneşte, ca o ghiulea, prin-tr-o deschizătură. E un miel. Şi Morcoveaţă râde singur de spaima lui. Ochii i se deprind treptat cu întunericul şi desluşeşte limpede totul.

A început vremea fătatului. în fiecare dimineaţă, fermierul Pajol mai numără vreo doi-trei mieluţi. îi găseşte rătăciţi printre mamele lor, stângaci, clătinându-se pe picioruşele ţepene – patru beţe neîndemânatic cioplite.

Morcoveaţă nu îndrăzneşte încă să-i mângâie. Mai cutezători, mieluţii s-au şi apucat să-i molfăie pantofii sau se proptesc de el cu picioarele dinainte, ţinând un fir de fân în bot.

Bătrânii fătaţi de vreo săptămână se zbenguie opin-tindu-se pe picioarele dindărăt, gonesc în zigzag. Cei de-o zi, plăpânzi, se poticnesc pe picioruşe şi cad pe genunchii lor colţuroşi, ca să se ridice îndată, plini de viaţă. Unul mititel, pe care maică-sa abia l-a adus pe lume, se târăşte anevoie, năclăit tot. Maică-sa, stingherită de băşica umflată de apă care bâldâcâie neîncetat, îl alungă, împingându-l în lături cu botul.

— Asta-i o mamă rea! spune Morcoveaţă.

— Păi dobitoacele-s la fel ca oamenii, spune Pajol.

— L-ar da la doică, nici vorbă.

— Cam aşa, mormăie Pajol. Sunt atâţia pe care trebuie să-i hrăneşti cu biberonul – biberoane din alea cum se vând la spiţerie. Numai că asta nu ţine mult – până la urmă, maică-sa se îmbunează. Nu-i greu să le îmblân-zeşti.

Apucă oaia de ceafă şi o duce deoparte, într-un ţarc. Acolo-i leagă o mână de paie pe după gât, ca să o cunoască, dacă se întâmplă şi scapă. Mielul s-a ţinut după ea. Oaia mestecă cu un crănţănit de rozătoare, iar micuţul, scuturat de fiori, se ridică pe picioruşele-i plăpânde şi încearcă să sugă, scâncind, cu botul înfăşurat într-un soi de peltea tremurătoare.

— Şi crezi că se îmbunează maică-sa? întreabă Morcoveaţă.

— Da, numai să se lecuiască, spune Pajol, a fătat greu.

— Cu toate astea, eu nu-mi schimb gândul, stăruie Morcoveaţă. De ce să nu dai mieluţul în grija alteia?

— Nu l-ar primi, răspunde Pajol.

Într-adevăr, din cele patru colţuri ale târlei, behăielile mamelor se încrucişează, vestind vremea suptului, şi deşi lui Morcoveaţă i se par că toate sună la fel, mieii le deosebesc, căci fiecare dă buzna drept spre ugerul maică-si.

— Aici, la târlă, reia vorba Pajol, nici pomeneală de hoaţe de copii.

— Ciudat, spune Morcoveaţă, instinct de familie la caierele astea de lână. Cum să ţi-l lămureşti? Pesemne că agerimea mirosului e totul.

Şi aproape c-ar vrea să astupe botul unei oi ca să vadă care-i adevărul.

Gândeşte adânc la asemuirea dintre oameni şi oi şi-ar dori să ştie numele fiecărui miel în parte.

În timp ce ei sug, măicuţele lor, cu pântecele încordate de împunsăturile boturilor lacome, mănâncă cu o linişte plină de nepăsare. Morcoveaţă vede în jgheabul cu apă un capăt de lanţ, nişte şine de roată şi o lopată hârbuită.

— E curat jgheabul dumitale, n-am ce zice! rosteşte el cu subînţeles. Sunt sigur că vrei să le faci sângele mai vânos cu fierăria asta.

— Chiar aşa, încuviinţează Pajol. Nimic nu-ţi scapă. Şi-l îndeamnă pe Morcoveaţă să guste apa. Ca să fie mai întăritoare, aruncă în jgheab tot ce-i pică în mână.

— Vrei o căpuşă? întreabă el.

— Cum nu, spune Morcoveaţă, fără să ştie despre ce-i vorba. îţi mulţumesc.

Pajol scotoceşte prin lâna bogată a unei oi şi scoate cu unghiile la iveală o căpuşă galbenă şi dolofană, pânte-coasă, ghiftuită, uriaşă. După cum îl încredinţează Pajol, două ca astea ar putea să înfulece capul unui copil ca pe o prună. Pune căpuşa în palma lui Morcoveaţă şi-l îndeamnă, dacă vrea să râdă şi să facă haz, să o strecoare fratelui ori surioarei sale pe după gât sau în păr.

Căpuşa s-a şi pus pe treabă – se înfige în piele. Morcoveaţă simte nişte pişcături în degete, ca şi cum ar pica măzăriche. Pişcăturile astea ajung iute la încheietura mâinii şi suie mai departe, spre cot. Parcă n-ar fi doar o singură căpuşă, ci o puzderie, şi s-ar fi pus să-i roadă cotul până la umăr.

Vai de ea! Morcoveaţă o strânge între degete, o striveşte, apoi îşi şterge mâna pe spatele unei oi, fără ca Pajol să bage de seamă ceva.

O să-i spună că a pierdut-o.

Morcoveaţă, dus pe gânduri, mai ascultă câteva clipe behăielile ce se liniştesc treptat. Curând, nu se va mai auzi decât foşnetul fânului mestecat domol între fălci.

Agăţată în iesle de o vergea, o sarică vărgată pare să păzească oile singură, singurică.