III.

A doua zi dimineaţă, la spălător, în timp ce băieţii îşi freacă uşurel obrajii înfriguraţi cu capătul prosoapelor abia muiate în apă, Morcoveaţă se uită duşmănos la Marseau şi, căznindu-se să aibă un aer cât mai crunt, izbucneşte în ocări, silabisind şuierător printre dinţi:

— Bibicule! Bibicule!

Marseau se împurpurează la faţă, dar răspunde fără mânie, privindu-l aproape rugător:

Nu-i adevărat ce crezi tu, dacă-ţi spun!

Pedagogul face inspecţia mâinilor. Aşezaţi pe două rânduri, băieţii arată automat mâinile, întâi dosul, apoi palmele, răsucindu-le iute şi vârându-le numaidecât în buzunare, la căldură, sau sub pătura cea mai apropiată. De obicei, Violone nici nu se uită. De astă dată însă, tocmai când n-ar fi trebuit, vede că Morcoveaţă are mâinile murdare. Morcoveaţă, rugat să şi le vâre din nou sub robinet, se revoltă. La drept vorbind, parcă se zăreşte o pată vineţie pe mâinile lui, dar băiatul susţine că-i un început de degerătură. Pedagogul îi poartă pică, nici vorbă.

Violone e nevoit să-l ducă la domnul director.

Acesta, sculat dis-de-dimineaţă, pregăteşte în biroul său verde, vechi de când lumea şi pământul, cursul de istorie pe care-l predă celor mari în clipele de răgaz. Ţesându-şi degetele butucănoase de masă, el stabileşte punctele principale: aici căderea Imperiului Roman; la mijloc, cucerirea Constantinopolului de către turci; iar mai departe, Istoria Modernă, care începe de nu se ştie unde şi nu mai are capăt.

E îmbrăcat într-un halat larg, cu brandenburguri, care îi înconjoară pieptul voinic ca nişte curmeie răsucite în jurul unei coloane. Se vede cât de colo că-i un mâncăcios; trăsăturile-i sunt grosolane şi faţa întotdeauna cam lucioasă. Vorbeşte răstit chiar şi cu doamnele, iar creţurile gâtului, revărsate peste guler, i se unduiesc încet şi ritmic. Nici mustăţile-i stufoase şi ochii-i rotunzi nu se uită uşor.

Morcoveaţă stă smirnă înaintea lui, cu şapca între genunchi, ca să nu fie stânjenit câtuşi de puţin în mişcări.

Cu o voce care te bagă-n sperieţi, directorul întreabă:

— Ce este?

— M-a trimis dom' pedagog să vă spun că am mâinile murdare, da' nu-i adevărat!

Şi, conştiincios, Morcoveaţă şi-arată iarăşi mâinile, răsucindu-le: întâi pe dos, apoi pe faţă. Ba, ca dovadă, le mai arată şi invers: întâi pe faţă apoi pe dos.

— Aha, nu-i adevărat? tună directorul. Patru zile de arest, băieţaş!

— Domnule, să vedeţi, spune Morcoveaţă, dom' pedagog îmi poartă pică!

— Aha! îţi poartă pică? Opt zile, băieţaş!

Morcoveaţă ştie cu cine are de-a face. Nu se miră defel de atâta blândeţe. E hotărât să înfrunte orice. Se înţepeneşte în loc, îşi încordează picioarele şi aşteaptă curajos scatoalca.

Căci domnul director are nevinovatul obicei de-a mai cârpi din când în când cu dosul mâinii pe câte un elev mai îndărătnic: pleosc! Dibăcia celui în cauză e să prevadă lovitura şi să se aplece la timp: aşa, directorul îşi pierde echilibrul, făcându-i pe toţi să râdă pe-nfundate. A doua oară însă nu mai dă – demnitatea sa îl împiedică să se folosească şi el de viclenie. Ori pocneşte în plin, ori se lasă păgubaş.

— Ştiţi, spune Morcoveaţă semeţ şi curajos de-a binelea, dom' pedagog şi cu Marseau se ţin de prostii!

Privirea directorului se tulbură numaidecât, de parcă i-ar fi intrat două musculiţe în ochi. îşi propteşte pumnii încleştaţi de marginea mesei şi se ridică pe jumătate din scaun, cu capul repezit înainte, ca şi cum ar vrea să-l izbească pe Morcoveaţă drept în piept.

— Ce prostii? întreabă el răguşit.

Morcoveaţă are aerul că-i luat pe nepregătite. Se aştepta (poate nu-i prea târziu) să se pomenească cu una din cărţoaiele Henri Martin în cap şi, când colo, uite că-i cere amănunte.

Directorul aşteaptă. Creţurile i s-au strâns toate ca un colac, ori o perniţă, pe care tronează, pieziş, capul.

Morcoveaţă şovăie, vede că nu-i vin cuvintele nimerite şi apoi, dintr-o dată încurcat, îşi face spinarea gheb, ia un aer care vrea să pară stângaci şi plouat, duce mâna spre genunchi, după şapcă, o scoate la iveală turtită, se zgribuleşte şi se gheboşează din ce în ce mai mult, ridică şapca binişor până la bărbie şi încet, cu viclenie ascunsă şi făcând-o pe ruşinatul, îşi vâră scăfârlia de maimuţoi în calota vătuită, fără să scoată o vorbă.

IV în aceeaşi zi, în urma unei scurte anchete, lui Violone i se dau papucii. E o plecare mişcătoare, aproape o ceremonie.

— O să mă reîntorc, spune Violone, plec doar pentru câtva timp.

Dar nu se găseşte nimeni să-l creadă. Internatul schimbă mereu personalul, de parcă s-ar teme să nu Prindă mucegai. E un adevărat du-te-vino de pedagogi. pleacă şi ăsta la fel ca ceilalţi, şi pentru că-i cumsecade Pleacă mai degrabă. Aproape toţi îl îndrăgesc. Are un talent fără de pereche la scrisul etichetelor: Caiet de teme la limba greacă, aparţinând elevului… Literele mari Sunt ca turnate, seamănă cu literele de pe firme. Băncile se golesc. Elevii fac cerc în jurul lui, la catedră. Mâna-i frumoasă, pe care sclipeşte piatra verde a unui inel, lunecă cu eleganţă pe hârtie. Aşterne o iscălitură în josul paginii. Şi ea cade ca o piatră în apă, într-o unduire însoţită de un vârtej de linii regulate şi capricioase totodată, care formează parafa – o adevărată capodoperă. Coada parafei se rătăceşte, se pierde într-însa. Trebuie să te uiţi de foarte aproape, să cauţi îndelung, ca să o găseşti. Se înţelege de la sine că totul e făcut dintr-o singură trăsătură de condei. O dată, Violone a nimerit o împletitură de linii numită labirint, de care puştii nu mai sfârşeau să se minuneze.

Toţi sunt foarte mâhniţi de plecarea lui.

Se înţeleg să-l bâzâie pe director cu primul prilej adică să-şi arate nemulţumirea umflându-şi obrajii şi bâzâind ca bărzăunii. Cândva, într-o zi, prind ei momentul.

Până una alta se amărăsc unii pe alţii. Violone, care se simte regretat, are cochetăria să plece în timpul unei recreaţii. Când apare în curte urmat de un servitor ce-i duce cufărul, băieţii dau buzna cu toţii. El le strânge mâna, îi bate prieteneşte cu palma pe obraz şi, împresurat, năpădit din toate părţile, se căzneşte să-şi smulgă pulpanele redingotei, fără să şi le sfâşie, zâmbind mişcat. Unii, agăţaţi de barele de gimnastică, se opresc la mijlocul unei tumbe şi sar jos, cu fruntea năduşită şi cu mânecile sumese, rămânând cu gura căscată şi degetele răşchirate din pricina sacâzului. Alţii, mai calmi, care umblau creanga prin curte, dau din mâini în chip de rămas bun. Servitorul, gârbovit de povara cufărului, s-a oprit respectuos la câţiva paşi în urma pedagogului, prilej bun pentru o gâgâlice de băiat să-i lipească de şorţul alb mâna cu toate cinci degetele muiate în nisip umed. Obrajii lui Marseau sunt roşii ca bujorul, încât ai zice că-i sulemenit. Este la prima lui mare durere sufletească; tulburat şi silit să recunoască faptul că-i pare rău după pedagog ca după o verişoară, stă însă ceva mai la o parte, neliniştit, parcă ruşinat. Violone se îndreaptă spre dânsul fără pic de stânjeneală, când tocmai se aude un zgomotm de geamuri sparte.

Toţi ochii se ridică spre ferestruia zăbrelită a arestului, unde se iveşte mutra pocită şi sălbatică a lui Morcoveaţă. Galben la faţă, el se strâmbă în toate chipurile, ca un pui de jivină închis în cuşcă, întărâtat, cu părul în ochi şi dezveliindu-şi într-un rânjet dinţii albi. Vâră mâna dreaptă printre cioburile rămase în cercevea, şi ele îl muşcă de parcă ar fi însufleţite, apoi îl ameninţă pe Violone cu pumnul însângerat.

— Neghiobule! spune pedagogul. Acum eşti mulţumit şi tu!

— Păi ce! strigă Morcoveaţă furios, izbind cu pumnul într-alt ochi de geam. Pe el să-l săruţi şi pe mine nu? Şi, mânjindu-se pe faţă cu sângele ce-i şiroieşte din mâna zdrelită, adăugă: Şi eu am obrajii roşii, dacă vreau!