ORBUL.

Ciocăneşte uşor la uşă cu capătul toiagului.

Doamna Lepic:

Ăsta ce-o mai fi vrând?

Domnul Lepic:

Parcă n-ai şti! Îşi vrea omu' gologanul. Azi e ziua lui de cerut. Lasă-l să intre.

Ursuză, doamna Lepic deschide uşa, apucă orbul de braţ şi-l smuceşte înăuntru, din pricina frigului.

— Bună ziua la toţi, spune orbul.

Şi păşeşte înainte. Toiagul i-aleargă mărunţel pe lespezi, ca şi cum ar goni nişte şoareci, şi dă de un scaun. Orbul se aşază şi întinde spre sobă mâinile-i îngheţate.

Domnul Lepic scoate un gologan şi i-l întinde:

— Na, ţine!

Şi îşi vâră din nou nasul în ziar, fără să-l mai ia în seamă.

Morcoveaţă chicoteşte în taină. Ghemuit în cotlonul lui, se uită la saboţii orbului: zăpada de pe ei se topeşte, şi pe jos s-au şi înfiripat câteva pârâiaşe.

Doamna Lepic prinde numaidecât de veste.

— Moşule, ia dă-ncoace saboţii, spune ea.

Îi duce sub vatră, dar e prea târziu. în urmă a rămas o băltoacă, şi orbul, neliniştit, simte umezeală la picioare; şi le ridică pe rând, împrăştiind jur împrejur zăpada noroioasă.

Morcoveaţă zgârie pardoseala cu unghia, de parcă ar face apei murdare semn să se scurgă spre el, arătându-i crăpăturile adânci de pe jos.

— Acum, că şi-a căpătat gologanul, ce mai vrea? bombăne doamna Lepic, fără să se sinchisească de bătrân.

Orbul însă discută politică, la început mai sfios, pe urmă tot mai încrezător. Când nu găseşte vreun cuvânt, agită toiagul, îşi frige mâna de burlanul sobei, o trage iute îndărăt şi, bănuitor, roteşte gogoloaşele ochilor în orbitele-i veşnic lăcrimoase.

Uneori, în vreme ce întoarce o foaie a ziarului, domnul Lepic spune:

— Mda, nici vorbă, moş Tissier, nici vorbă, dar eşti sigur de treaba asta?

— Dacă sunt sigur? strigă orbul. Ba bine că nu! Ascultă la mine, dom' Lepic, să-ţi spui cum a fost de-am rămas fără vedere.

— Hm, ăsta nu mai are de gând s-o ia din loc? mârâie doamna Lepic.

Chiar aşa; orbul se simte acum ca la el acasă. îşi povesteşte nenorocirea, se tot întinde şi ajunge să se dezgheţe de-a binelea. Adineauri parcă avea în vene ţurţuri de gheaţă, dar uite că se topesc, prind viaţă. Ai crede că din veşmintele şi mădularele lui picură ulei. Pe jos, băltoaca se lăţeşte, o porneşte spre Morcoveaţă, e gata s ajungă la el.

Parcă asta-i este ţinta.

Curând, băiatul o să aibă cu ce să-şi facă de joacă.

Între timp, doamna Lepic purcede la un iscusit vicleşug, îl izbeşte pe orb ca din greşeală, îl împinge cu cotul şi-l calcă pe picioare, făcându-l să se tragă îndărăt, până îl aduce între bufet şi dulap, acolo unde nu mai ajunge căldura. Zăpăcit, orbul bâjbâie, caută cu mâinile în jur şi degetele i se caţără peste tot ca nişte jivine. Dibuie prin noaptea sa. Ţurţurii se înfiripă la loc şi iată-l că îngheaţă iar.

Şi orbul îşi sfârşeşte povestea cu o voce plângăreaţă.

— Da, dragii mei, gata, s-au dus ochii, s-au dus toate, beznă ca-n cuptor.

Deodată scapă toiagul din mână. Atâta aştepta doamna Lepic. Se repede, îl ia de jos şi se preface că i-l dă înapoi, dar îl păcăleşte.

Orbul crede că are toiagul, şi când colo nu-i aşa.

Amăgindu-l cu dibăcie, ea îl face să înainteze, îi dă saboţii şi-l îndrumă către uşă.

În prag, îl ciupeşte uşor, ca să se răzbune, apoi îl împinge în uliţă, sub plapuma cenuşie a cerului care cerne belşug de omăt, în bătaia vântului mârâind ca un câine uitat pe afară.

Şi înainte să închidă uşa, îi strigă din urmă, parc-ar fi surd:

— La bună vedere! Vezi să nu pierzi gologanul; pe duminica viitoare de-o fi vreme frumoasă şi de nu dai cumva ortul popii. Zău, că bine zici matale, moş Tissier, niciodată nu ştii cine are zile şi cine o să se prăpădească. Fiecare cu necazurile lui, şi Dumnezeu cu noi toţi!

ANUL NOU.

Ninge. De Anul nou trebuie negreşit să ningă, altfel nu are nici un haz.

Doamna Lepic, prevăzătoare, pune zăvorul la portiţă. Copiii au şi început să smucească de clanţă, să ciocănească, la început cuviincios, apoi în duşmănie, izbind cu picioarele, pentru ca, până la urmă, luându-şi nădejdea, să se depărteze de-a-ndăratelea, cu ochii pironiţi spre fereastra de la care pândeşte doamna Lepic. Şi zgomotul paşilor li se înăbuşă în zăpadă.

Morcoveaţă sare din pat şi se duce să se spele la jgheabul din grădină, fără să mai ia săpunul. Apa-i îngheţată. Trebuie să spargă gheaţa, şi treaba asta îi împrăştie din capul locului prin tot corpul o fierbinţeală mai sănătoasă decât dogoarea sobei. Abia îşi udă faţa, de mântu-ială, fiindcă oricum se spune despre el că-i murdar, chiar Şi atunci când se spală cu nădejde.

Înviorat şi voios, gata de sărbătoare, se aşază în spatele lui Felix, care stă în spatele Ermestinei, ca mai mare. Intră tustrei în bucătărie. Domnul şi doamna Lepic se află şi ei acolo, ca din întâmplare.

Ernestina îi îmbrăţişează şi rosteşte: _

— Bună ziua, tăticule, bună ziua, mămico, vă urez un an nou cu bine, multă sănătate şi raiul pe lumea cealaltă.]

Felix turuie pe nerăsuflate acelaşi lucru, grăbit să] sfârşească mai repede, apoi îi îmbrăţişează şi el.

În schimb, Morcoveaţă scoate o scrisoare din şapcă. Pe plic scrie: „Scumpilor mei părinţi”. Atâta tot. O pasăre ciudată şi pestriţă zboară, săgeată, într-un colţ.

Morcoveaţă întinde plicul doamnei Lepic şi ea îl deschide numaidecât. Flori de toată frumuseţea împodobesc! din belşug foaia de hârtie, împrejmuind-o ca o dantelă,! astfel că deseori peniţa lui Morcoveaţă, împiedicându-sej a împroşcat cu cerneală câte un cuvânt învecinat.

Domnul Lepic:

Şi pentru mine, nimic?

Morcoveaţă:

E pentru amândoi. Mămica o să ţi-o dea şi ţie.

Domnul Lepic:

Va să zică tu ţii mai mult la mămica ta decât la mineB Atunci linge-te pe bot de gologanul ăsta nou-nouţ.

Morcoveaţă:

Aşteaptă puţin: uite, mămica e gata.

Doamna Lepic:

Bine adusă din condei, nimic de zis, numai că scrisul e tare încâlcit, aproape că nici nu se poate citi.

— Poftim, tăticule, rosteşte Morcoveaţă, acuma-i rândul tău.

În timp ce băiatul stă smirnă şi aşteaptă să vadă ce-o să spună tată-său, domnul Lepic citeşte scrisoarea o dată» de două ori, o cercetează îndelung cu privirea, aşa cum are obiceiul, apoi mormăie: hm! hm! şi o pune pe masă»

S-a dus mirarea primelor clipe, scrisoarea nu mai spune nimic. Acum e a tuturor. Oricine poate să o ia.

În nână, să o citească. Ernestina şi Felix, la rândul lor, se apucă să vâneze greşelile de ortografie. „Cu siguranţă că aici Morcoveaţă a schimbat peniţa: se citeşte mai lesne.” După asta i-o înapoiază.

Morcoveaţă răsuceşte scrisoarea pe toate feţele şi surâde prosteşte, ca şi cum ar întreba: „ Care dintre voi o vrea?” în cele din urmă o vâră iar în şapcă.

Li se împart darurile. Ernestina primeşte o păpuşă cât ea de mare, ba chiar mai mare, iar Felix o cutie cu soldaţi de plumb, gata de bătălie.

— Pentru tine am o surpriză, îi spune doamna Lepic lui Morcoveaţă.

Morcoveaţă:

Da, ştiu.

Doamna Lepic:

Aha, ştii? Păi, dacă-i aşa, n-are nici un rost să-ţi mai arăt.

Morcoveaţă:

Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu!

Şi ridică o mână în sus, cu o mutră serioasă, convingătoare. Doamna Lepic deschide bufetul. Morcoveaţă gî-fâie de nerăbdare. Ea vâră mâna înăuntru până la umăr şi, fără grabă, misterioasă, scoate la iveală o bucată galbenă de carton, pe care e prinsă o pipă de acadea.

Morcoveaţă străluceşte de bucurie. Ştie ce are de făcut. Vrea să fumeze în faţa părinţilor, numaidecât, sub privirile invidioase (de, nu se poate să le ai chiar pe toate!) ale lui Felix şi ale Ernestinei. Ţinând pipa cea roşie între două degete, scoate pieptul înainte şi lasă puţin capul spre stânga. Apoi îşi rotunjeşte gura, îşi suge obrajii şi 'trage din ea cu putere, zgomotos.

Şi, după ce a pufăit o dată vârtos, trimiţând fumul până la cer, exclamă încântat:

— E straşnic, trage bine!