IV

Roma crește, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldații și coloniile ei; până în veacul al IV-lea, în care năvălirilenoroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterearomanilor, vorba în provinciile romane se împărțea în limba oficialăa dregătorilor și a școalelor, adică limba latină, și o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldațilorși a coloniștilor și de dialectele, ori de ce baștină, ale aborigenilor.Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă și mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulțime de oameni și soldați din toată împeria, și maiales de italieni, de spanioli și de gali în scopul politic de a încingeEuropa și Italia de sânge credincios, unit cu patria mumă în tradiții,în religie, în interesele afinității; se înțelege lesne că nămolul deoameni așezați în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ceîncepuse a se tocmi la dânșii, și totodată tradițiile, credințele șinăravurile lor; amestecarea lor năștea limba și naționalitatea românăsau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporție mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite.

Greșeala noastră a fost, de când am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină și celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările
— și tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi,geniul limbilor — și desparte o limbă de alta: singurul Petru Maiora presimțit aceasta.

Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia,Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi deromâni, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, și Lexiconul românesc-'' altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: țesătura șicuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc înlimbile noastre, și tradițiile ideii naționale trăitoare la noi, ce își auperechea în unele din țările citate; și în sfârșit numirea de haine,de lucruri, de sate și de locuri, care numiri deslușite de aproapene-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii românilor în pronunțiație,în florile hainelor și ne-ar aduce poate a specifica geograficește încare lature s-au așezat, de pildă, coloniștii veniți din Spania, saucei veniți din Galia și Italia.

De la al IV-lea veac, lumea romană se sfarmă: târgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpânesc de sineși, care secuprind de barbari, limba latină se retrage pe vârfurile societății,iar limbile și dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesccu dialectele romane; dialectul italian rămâne mai roman, deși numai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puținepărți eterogene, și ca tradiție vie a limbii obștești vechi a Italiei;dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani,dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, și dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcinăîn Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cuinfluența slavonă.