XIV

Am zis că studia înțeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie și mai zic o dată. Două influențe ale societății antice sub chip dedoi oameni deosebiți, ce se cheamă Virgiliu și Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor românilor; deși prefăcuți de veacuri dupăduhul noului popor român, acești doi oameni înrâuresc poezia,obiceiurile, legislatura și viața curată plugărească a neamului nostru. Științele, artele, religiile, precum și limbile, au ieșit din sânulnoroadelor; în urmă au sosit poeții, învățații, ce nu sunt alta decâtculegătorii, păzitorii și lățitorii iscoadelor obștești... Așa păstoriiau descoperit rândul stelelor și al vremilor, așa pescarii au începutplutăria, așa babele s-au îndletnicit cu buruienile de leac; așa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el... Odată cu risipireaRomei se stinge civilizația în colonii; legioanele se ridică, învățații,care-s fricoși ca și alți oameni, deși filozofi, părăsiră Dacia, și rămânenumai poporul cel mic din sânge roman împrumutat în Italia, Galia și Spania, cu o limbă felurită, ca și sângele lui... Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treileapână la al unsprezecelea veac, în care se mai liniștesc năvălirilepopoarelor, și răsăritul Europei își ia o așezare mai statornică; neamul român se mistuie sau de-abia se zărește în istorie când și când.Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul.Ele dezvoltă în urmașii coloniilor o civilizație casnică, ce nu-i nicicivilizația Romei, nici barbaria hunilor, și nasc limba, năravurile,duhul și naționalitatea nouă română, pe risipurile agricole și religioase ale societății vechi; un element nou, împrumutat oamenilordin Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia și Italia dupăpravila nevoită a propășirii civilizației, se adaoge și se tipărește înaplecările civilizației nouă a românilor. Aceste elemente se căsătoresc și produc o ființă nouă trecută prin botezul hristianismului.

O căutătură repede în obiceiurile, tradițiile și idiomul românilor ne-a întări ideea și ne-a statornici adevăratele principii istorice.Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilordin Țara Ungurească și din Ardeal în 1848 și 1849. Mai mult decâtnoi, care suntem interesați de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sângeroase întâmplări, învățații străini au cercat a se sui până la pricina pricinilor, însă unii numai au presimțit adevărul, alții,mai ales franțujii, după obiceiul lor de a lega toată mișcarea omenirii de înrâurirea franceză, n-au văzut alta în câmpiile ungureștidecât o urmă a gâlcevirilor filozofice și revoluționare ale Parisului.Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită șimai împleticită de jurnalismul și învățații franțuji ca chestianaționalităților. Pe vremea aceea ieșise la iveală o geografie, o istorie , în care toate limbile, și toate poveștile se loveau în capete, fără ca românii, slavii și maghiarii să-și poată cunoaște idioamele,năravurile, numele și țara.

Știința oficială, ca și jurnalismul, îneca fortuna noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vedeFranța în tot și peste tot.

Limbile, numele popoarelor Răsăritului, dușmăniile ce le despărțeau, precum și istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliștii,învățații și diplomații se rătăciră, iar un român, un maghiar și unslav, care-și cunosc țările lor și inima neamurilor, vor găsi în elînsuși cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginităpe țărmurile Dunării, îi mărginită în puține capete din treptele demai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rânduri dintr-un cântecdin Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întâmplărilor de la 48: Horia bea și veselește, Țara plânge și plătește.

Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rânduri. Nu am nevoie a face românilor monografia cântecului acestuia;feciorii acelor ce cântau pe la 1782 „Horia bea și veselește", ciobani de la Abrud, plugari și feciori de popi, începură în 1848 războiul totcu acest cântec. Cântece de asemene fire se cântă de 15 veacuri pemalurile Tisei, Dravei și Dunării și sunt prințipul necunoscut alApusului.

Toată ideea politică și socială a lui Koșut de a amesteca toate naționalitățile Ungariei în singura naționalitate maghiară pică înaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie și pe obiceiuri a românilor și a slavilor. Koșut își sprijinea sistema, ca toți făcătorii de sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă și totodată cu putere administrativă, cu tunuri și cu ștandarul, adică spânzurătoarea. La logica lui Koșut, românii și slavii opuneau altă logică și ziceau: „dovedește-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decât a noastră și vom vorbi ungurește; dovedește-ne că-i mai cinstit a se chema Ianoș în loc de Ion sau Ivan, și ne vom chema și noi Ianoș”.