X

În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească românilor de povățuire și de comparație vie a luptei între neogalimatio-latini și cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latinești nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că românii care au spunere sunt datori a zice spusăciune mai bine decât expoziție, sau expoziție decât expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decât urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întâi moldo-român la cuvinte luate din limbi străine, eufonie sfințită prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decât regulile, în acel instinct de ție, decât logica ablativului sau a altui mod.

Acești doi oameni vestiți prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă și talent, al doilea cu judecata dreaptă numai și conștiința naturii limbii sunt Ronsard și Malherbe. Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amândoi au întrebuințat materia ce aveau sub mână după ideea ce-i împingea; publicul și posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deși sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conștiința întregului neam.

Românii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică când au vestit și descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba; propovăduirea aceasta nevoiește o răspicare și o tălmăcire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se înțelege a se întocmi un lucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Care oare erau principiile nemuritoare ale românilor amenințate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba românească ce din zi în zi grecismul și slavonismul o înfășurau în prejitoarea morții; grecismul și slavonismul mâncau limba cronicarilor, limba română pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Șincai și a lui Petru Maior.Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism oridincotro veneau, fără a introduce alt străinism și încă un străinism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; dacă Ardealul ar fi avut viață și mișcare în lume, va putea încă să împună și o limbă. Gândim însă că limba acolo își are temelia undea trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, îninstituții, în istorie, în monumentele scrise, în mișcarea zilnică, însuflarea obștească, în obiceiurile sale și a ajuns a produce măcar comedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea și să spunem adevărul ce-l avem toți în minte că Principatele au scăpat România. Când restaurația începu, adică reacția în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restaurația, aveau ochii nu la turma năcăjită de sași, de unguri și de sârbi, dar la cei români de la poalele Carpaților ce sta în picioare cu steagul și sabia României în mână; acei români care au făcut tradiția românească, revendicată de veacul al XVIII-lea și au prelungit-o până în zilele noastre, dând vreme și ardelenilor a se trezi, a se cunoaște și a aduce sprijinul lor frățesc. Propovăduirea restaurației acestii a ademenit multă tinerime a crede că România începe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbințeală decât cumpănă; elevi ce cunosc numai slova școalei cearcă a îndemna pe români a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos înnr. 22 publică, sub cuvânt de limbă, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poată serios ocupa de speculații filozofice și limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei; toate sistemele își așază o idee bună sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacționari poate mâhni pe român, dar greșelile ce împestrițează acel panegeric. Una, greșeala este că începe neamul cu școalele Ardealului, și nu cu școala limbii hrisoavelor, limba publică, cu școala limbii cântecelor populare, limba inimii neamului, cu școala limbii traducătorilorcărților bisericești, limba credinței, cu școala limbii cronicarilor, limba istoriei, care școale își dau mâna din veac în veac, până la școala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una și nu se leagă în nimică cu tradițiile scrise și orale. Al doilea, greșeala este de a propovădui că limbile se reformează, când dimpotrivă limbile se formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către „nenorociții hrăniți cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buni români”. Cunoaștem însă o epocă, unde mai că românii găsiseră forma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligența pretutindene era deșteptată, în care din toate părțile și într-o unire de glas, de spor, și de țel, acel al naționalității, se da la lumină numeroase jurnale și publicații, în care au ieșit la iveală colecții istorice caLetopisițele, s-au adunat cântecele poporale etc., etc. Această epocă a fost pe la 1840; și acei ce erau în capul acestei mișcări intelectuale erau tocmai de acei români, rătăciți de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieți, ca să învățăm și noi cum se scrie, dar fiecare scrie, și critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru români să se fi înădușit toate inimile în cărțile latinești; ar fi crezut toți românii că România începe cu școalele din Blaj, cum zice tânărul neofit, și în loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșorat și o înmulțire de pedanți. De la cine a învățat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muștrii (modele), dar ei aveau talent și ... judecată.

Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporții propovăduirea de restaurație ardelenească. Pe adeverirea școalelor moderne și a neofiților iuți, deși nu iscusiți, românii nu pot pune temei. Cine mai mult decât românii sunt plecați a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obștii? Care neam altul slăvește, fără alegere și critică, orice nume de ai săi ce plutește în istorie, în literatură sau în funcții civile și religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oameni vrednici, de talent, de inimă și de judecată, care cu dreptul sunt prețuiți, câți alții trăiesc numai din fala românului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschiși și înaintiți peste orizontul mic al unei gramatici și al unei școli, câți alții trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanți redactori de jurnale, redactori și discipli umiliți, ce fac din sistemă o dogmă și din propagatorii dogmei niște fetici literați și politici? În umilința lor, ei amenință de urgia focului reacționar pe necredincioși: critica se cheamă batjocură și cer conferințe mature despre limbă; nu pot lua aminte că lumea e sătulă de conferințe și că decadința limbilor, a artelor a început când s-au ridicat sisteme, grameriani și retori, ce au stârnit și iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul și judecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele și consecințele ridicole, trebuie oare neamul orbește să le urmeze, pentru că doi, trei sau o mie de oameni și-au jertfit viața lor a produce acele sisteme? Căinăm oamenii, îi prețuim pentru gândul bun și credem că cu cât sunt mai de inimă români, cu atâta mai mult sevor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est.

Critica nu are vreme a răspica mărimea restaurației din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele și datele tradiției românești. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de laBlaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cu entuziasm înaintea fraților ardeleni care nu au primit decorații rusești și ziceau : „Ardealul este matca României; în munții săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt atașați la pământul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc ca oasele lor să se odihnească în pământul părinților lor, și aceasta le dă o mare virtute de rezistență; ei, când se ridicară și ieșiră din cuiburile lor, trecură munții și formară gemenele Principate... Să nu ne îndoim, și la noi în Principate sentimentul național este în adâncul inimilor, tot așa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unității române, înainte de a fi propovăduită de scriitorii români al veacului acestuia de deșteptare, a fost în inima căpitanilor și a domnilor viteji și în neobosita muncă și străduință a țăranului. Din începutul deosebirii și al despărțirii în provincii, românii noștri căutară totdeodată de a le lăți și întinde spre râpile Dunării, către Mare de o parte, și de alta de a nu se dezlipi și a se înstrăina de ciuburile, de locurilelor de întâia ocupare. Așa mișcarea literară veni târziu în urma atâtor străduințe eroice făcute în Țara Românească și Moldova pentru necurmarea tradițiunilor istorice. Așa, înainte de părintele Petru în Ardeal, logofătul Miron în Moldova privește pe românii toți delaolaltă ca o singură familie; și mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voiește să unească pe români într-un singur stat; mai înainte de Mihai chiar Petru Rareș, bastard al marelui Ștefan, reclamă moșia părintească în Ardeal. Și de ne-am afunda mai înainte în istorie, spre a căta sentimentele de frăție română, am vedea că Ioanițiu cerea de la papa coroană pentru el și urmașii lui întemeiat numai pe titlul de român. Într-un cuvânt, cu cât vom desluși mai bine șirul faptelor românești de la început, cu atâta mai tare ne vom încredința că ai noștri s-au luptat pentru ideea unității mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă și adevărat sublimă în literatură.”

Ostașii mari ai Moldovei și ai Țării Românești încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbate peste codri și peste dealuri: cronicarii, stâlpii literaturii, ațâță unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii și a sângelui, și unii domni prin școale înflorite deschise tot neamului. Unitateași tradiția în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Șincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. Încotro și când își întorc românii ochii și gândul lor, dau de Principate, centrul vieții neamului. În zadar ar vrea frații ardeleni să respingă influența veche și nouă a Principatelor. Existența politică a țărilor, cât de mică este sau a fost, era și este un punct strălucitor; și inimile românilor nu puteau fi aiurea; de aceea după aspirațiile politice a venit influența ideilor și a civilizației. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadență pentru Principate, marii ardeleni ce știau Moldova și Valahia mai bine decât Banatul și Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor și atraducătorilor. Astăzi, când Principatele trăiesc în șirul ideilor franceze, astăzi, când limba umblă șovăind între multe sisteme, astăzi, când forma veche a stilului este uitată și rătăcită fără întoarcere, iar forma nouă română încă scriitorii nu au nimerit-o, totuși școala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradițiile restaurației, nici de viața ei însăși. Sub sistemele latine prin care schimbă limba nu poate mistui stilul franțuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureștenii puțin, ieșenii mai mult își adapă inspirația de vițele vii ale neamului, caută a-și ascunde străinismul măcar sub cuvinte române sau învechite în românie, pe când ardelenii, săraci ca și țăranii de stilul limbii, cearcă a-și ascunde sărăcia cu mitologia și cuvinte latinizate. Mulți Ronsard avem, dar Malherbii întârzie a sosi. Știm că gândul a fost bun, știm în București, în Iași și în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost și sunt pătrunși de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este păstrat; știm că din ei mulți ar muri și mulți au suferit pentru mărirea și mărturisirea României, știm încă și vedem că, oricând scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul și la văzutul românului, uită sistemele. Răul este că pe lângă dascălii noutăților, care au cumpănă în aplicația sistemelor, vin ucenicii care își pun silința și fala nesocotită și neștiutoare a întrece pe dascăli. De la gândul restauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gândul de a stârpi cuvintele de extracție străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exagerațiile școalelor combatem, nu școalele, nu munca, nu îmbunătățirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă,este carte în iune, sunt alte cărți tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile au reguli și excepții, că nimică în lume nu este nou, și s-au aflat visuri și cercări limbistice românești și în veacul al XVII-lea. Și noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De la Traian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de lacronicari? Care-i limba neamului român? Limba lui Ciceron și a luiTraian, sau limba soldaților lui Traian?...

Până ce Patria va dezlega publicului român această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt în armonie cu neamul; și rămânem în încrederea că limba română e o limbă deosebită acum și a fost osebită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format și se formează după reguli încă necunoscute, ce își au logica în istoria noastră.