XI

În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe români a părăsi limba strămoșească, am rămas nehotărâți dacă acestea provin din prea mare știință, sau numaidin fantazia novatorilor, după școalele de unde ies, bucureștenesau ardelene. În mai multe rânduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndreptazicerea și a respinge și acest temei, pentru că cuvântul radical ald-lor stă în contradicție cu istoria neamului, cu tradiția româneascăși cu scrierile restauratorilor; unii din radicaliști, raționaliști, și cevor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alții pornescde la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. Dupăaceștia, coloniștii romani au urmat de la descălecatul întâi a vorbiși a scrie latinește, și numai cu vremea, cu megieșia și amestecareabulgaro-slavonă, s-au șters dintre ei limba și literele latine. Dinnenorocire pentru acești utopiști, istoria lumii și un monument viu,mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturisește că în lumea română, pe lângă limba oficială latină, trăiau cotla cot și dialecte compuse de latineasca cea obștească ce nu a pieritniciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldațiiromani, răsplătiți cu pământuri în țările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor țări biruite și au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadența romană, limba latină oficială pică și ea; dialectele provinciale intră la rând și se ridică la grad de limbi;asemănarea limbilor române, franceze, spaniole și italiene nu vinede la limba latină, dar de la cea latinească a soldaților. — Cu câtcearcă cineva analogiile, suind șirul veacurilor, cu atâta asemănareaîntre limbile surori e mai mare în construcție, în cuvinte și în idei.Pe când limba latină este uitată ca limbă vie, și rămâne numai olegătură a cancelariilor, a învățaților și limba bisericii, limbile nouăse încerc a scrie și a crește. Greutatea întâmplărilor istorice,tendințele religioase ne siliră pe noi, românii, a trăi în înrâurireaslavonă, ca înrâurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba românească scrisă a început cu literelechirilice, despărțită cum era de vatra civilizației neamurilor latine,care neamuri luaseră literele latinești nu ca o moștenire a limbii luiCiceron numai, dar ca un avut al civilizației italiene din străvechime,civilizația aceea ce a respins litera grecească.

Multă vreme, dialect popular numai, restrâns în întrebuințarea casnică și în relațiile private, dialectul putea să piară de piereaființa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Maramureșului și ale Făgărașului, neobicinuința pe atuncea a crăiilorde a amesteca neamurile și a constitui omogeneitatea țărilor, șimai ales întemeierea domniilor române a Valahiei și a Moldovei,întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică și se impune dregătoriilor, începe a sescrie prin acturile publice și se preface în limbă. Cum ne-a părăsitlimba latină oficială cu strângerea românilor, asemene și limba slavonă ne lasă cu înființarea straturilor române. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni când româniaera în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, și goni limba slavonicească de tot din lumea română și începe adevărata și singuratradiție a limbii române.