XII.

Semn nu era numai unul. Începeau să se dovedească şi altele.

Se deschise uşa din fund, cu geam mic rotund la înălţimea capului, prin acel geam trecuse de câteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi şi cu tovarăşul lui împreună c-o faţă rotundă şi c-un trup revărsat din sâni şi din şolduri, se arătară în umbră. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cât putu, făcând loc fustei creţe şi înfoiate a soţiei sale. Munteanca îndată îşi dădu seama că trebuie să fie cu luare-aminte faţă de o fiinţă atât de albă, atât de largă, cu colţuni roşi şi cu papuci cu talpă, care clepăiau uşor.

— Dumneata îţi aduci foarte bine aminte de toate… zise ea cătră soţul său, luând loc pe scaun; numai numele unuia dintre gospodari nu înţeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris în condică?

— Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt ştiu că-i zice Iepure.

— Nu se poate, răspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuţui, precum toată lumea ştie. Nu-i cunoaştem noi? Nu stau în vale la Doi Meri?

— Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, râzând, cu admiraţie, cătră oaspeţi.

— Sunt prea mulţămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilinţă care puse în mare uimire pe Gheorghiţă.

Soţia domnului Vasiliu se aşeză mai bine pe scaun şi-şi îndesă bărbiile în piept.

— Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva dintre dânşii pentru o datorie? Se poate, căci s-au umflt şi s-au lăţit ca broaştele în tău. Eu îs oleacă de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucată de vreme se semeţeşte şi nu mai calcă pe-aici. „Da’ ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi şi obrazurile prietinilor?” „Nu, dar n-am timp şi-s tare ocupată.” Când o auzi aşa, să nu crapi? N-are vreme, şi ea toată ziulica ba la primăreasă, ba la preoteasă. Îţi datoreşte pe oile de astă-toamnă?

Vitoria stătu mută, privind-o aţintit. Apoi vorbi încet, anume pentru soţia lui domnu Vasiliu.

— Că-mi datoresc ceva – ori unul, ori altul, se poate; dar nu ştiu cât şi cum.

— De ce? Bărbatul dumitale nu le-a vândut oile?

— Asta n-am de unde cunoaşte.

— Nu ţi-a spus?

— Cum să-mi spuie? Cei care nu-s de faţă vorbesc? Eu, de astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca şi văduvă.

— Te-a lăsat?

— Nici asta nu cunosc. Dumnezeu ştie.

Soţia negustorului întrebă în şoaptă, ca şi cum ar fi fost ele singure:

— Cum te cheamă pe dumneata?

Munteanca îi dădu răspunsul şi află îndată şi numele gazdei.

— Dragă Vitorie, urmă negustoriţa cu dulce glas şi pe acelaşi ton de doi; eu trebuie să-ţi spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cuţui. Ş-aceea – Gafiţa – e o fudulă şi se crede frumuseţa lumii, pentru că bărbatu-său o poartă gătită. Frumoasă i s-a fi părând lui, dar nu este. Iar Cuţui e un îmbrobodit. Ea face şi el nu ştie; ca şi cum l-ar descânta. Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mână. Tare se mai uită galeş una la alta şi-şi vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu miere; dar dacă ar putea şi-ar scoate ochii.

— De ce, dragă cucoană Mărie?

— Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La primăvară le fată alte sute de oi la Prut. Bogza umblă numai beat şi cu căciula pe-o sprânceană. Când vine de la crâşmă plin ca o bute, o grămădeşte într-un colţ ş-o bate.

— Pe cine, dragă cucoană Mărie?

— Pe Ileana.

— De ce?

— Aşa. Dă dovadă că-i bărbat şi e în putere. Dar ei nu-i pasă. Are cu cine petrece.

— Dar celălalt?

— Cuţui. Bea ş-acela, însă mai puţin. Şi umblă pe lângă Gafâţa în patru labe ca un căţel. De la Gafiţa am aflat ce zice Cuţui despre oi. Zice că le-au cumpărat el şi cu Bogza de la un oier de departe. I-au pus în palmă toţi banii şi el le-a lăsat lor toate oile.

— Aşa. Dar acel muntean ce-a făcut? S-a dus acasă la el la Tarcău? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav? Nu s-a aflat. S-a pus să-şi cheltuiască paralele cu una cu ochi verzi de pe-aici – poate ştii dumneata, ori poate ştie altcineva. Nu s-a aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dânşii; să-mi deie ei o ştiinţă. Să mă îndrepte unde să-l găsesc. Poate să le fi spus lor un secret.

— Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.

Femeile schimbaseră singure şi cu multă însufleţire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îşi închisese catastiful şi le privi pe rând cu îngrijorare.

— Staţi, fraţilor şi surorilor, cuvântă el; la ce vă gândiţi? D-apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.

— Hm! se cruci soţia dumnisale, făcând semnul sfânt; cum îţi vine dumnitale să vorbeşti astfel? Cine-a pomenit de moarte şi de jaf? Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta. Şi nici nevasta asta nu poate crede. Dar se cuvine să se înfăţişeze, să deie samă unei femei sărmane, care umblă prin lume ca o văduvă, să-i arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au dat, să-i spuie pe ce drum şi înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine?

— Ba se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i dreptul femeii.

— Atuncea ne-am înţeles. Vrasăzică avem dreptate să facem întrebare. Iar eu aş da oleacă de sfat ş-aş spune aşa: Dragă Vitorie, nu te duce singură, numai cu feciorul dumnitale, în loc străin, într-o singurătate ca la Doi Meri. Poate nu-i găseşti acasă. Dacă-i găseşti, pot să se supere că le ceri asemenea socoteală. Dumnealui soţul meu zice că ei ar fi pălit pe oier. Pot să te pălească şi pe dumneata.

Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată.

— Am spus eu asta?

— Se înţelege c-ai spus. Dar chiar dacă n-ai fi spus, eu socot că mai bine este să le trimitem vorbă c-un argăţel al nostru şi să-i poftim pentru o chestie mare la Primărie. Dar să le spui că e o chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi şi eu de faţă. Dumneata ai treabă în prăvălie. Iar eu mă duc aşa cu nevasta asta. Să-i ţin de urât. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să aibă şi ea un avocat ş-un martor. Vine tocmai de la Tarcău şi nu poate sta singură în loc străin împotriva unor cloncani ca Bogza şi Cuţui.

— De ce cloncani, nevastă?

— Aşa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani? Ba-s cloncani.

— Fie şi cloncani; dar să nu cumva să răsuflaţi vreo bănuială. Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebunii.

— Care nebunii? Nu poate crede pe nevasta asta că nu i-a venit acasă bărbatul?

— I-a venit ori nu, asta-i altă chestie.

— Aşa ţi se pare dumnitale, că-i alta? Mie mi se pare că alta nu-i. Prin urmare, dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia asta şi s-o ducem la bolniţă căci e nebună?

— Am spus eu şi asta? se tângui cu groază domnu Vasiliu.

— Se înţelege c-ai spus. Aşa că să trimitem pe Ghiţişor să-i poftească la Primărie. Tare frumos are să-i întrebe nevasta asta, şi ei să răspundă de-asemeni.

În vreme ce flăcăuaşul cel subţiratic, cu gâtul lung şi cu obraz pistrui, pe care-l chema Ghiţişor, îşi tot aduna pe el părţile sumanului şi grăbea pe o potecă de-a dreptul peste un deal, soţia domnului Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odăiţă, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o mulţime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu moţ şi mai fudule şi care se socoteau mai frumoase din cuprinsul acelor meleaguri, cât băteau ochiul, ştiinţa şi veştile ei. Oricât de multe or fi fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, mai cu samă a lui Calistrat Bogza era mai vinovată că o făcuse maică-sa frumoasă, şi o lovea din când în când bărbatu-său, rânjind. Bine c-o bate; numai atât că-i fără de nici un folos. Numai primăriţa s-ar putea pune cu dânsa în privinţa rumenelelor, ba chiar şi o întrece, fiind mare meşteră. Cât despre farmece şi vrăji, nu este alta mai presus decât dăscăliţa. A ţinut într-o iarnă trei săptămâni o unguroaică numai pentru învăţături de acestea. Munteanca se supunea acestor valuri şi vânturi de vorbe şi le asculta cu supunere, fiind în totul de părerea cucoanei Măria. Ascultând c-o ureche, îşi lăsa cugetul să fugă şi să sfredelească în toate părţile.

Când s-a întors Ghiţişor, soarele era pe la toacă. Îndată l-a luat sub stăpânirea ei soţia lui domnu Iorgu Vasiliu. Să-i spuie dintr-o dată şi scurt dacă Bogza şi Cuţui erau acasă.

— Erau acasă.

— Şi când au auzit că-i cheamă cineva la Primărie, ce-au zis?

— N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cuţui a zis: bine.

— N-au cercetat, n-au întrebat?

— Ba da.

— Şi tu ce le-ai spus?

— Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă.

— Dar a lui Bogza ce făcea?

— Femeia lui Bogza? Nu ştiu, că nu m-am uitat pe fereastră.

— Nici pe-a lui Cuţui n-ai văzut-o?

— Nici.

— Nu spun eu? Se ţin de vizite.

— Ba a lui Cuţui era acasă; am auzit-o cântând, dar n-am văzut-o. Era acasă şi cealaltă. Am auzit-o cotrobăind prin pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han.

— Şi i-ai spus?

— Nu i-am spus.

Se înţelegea însă că i-a spus. Stăpâna l-a ruşinat pe Ghiţişor c-o privire într-o parte şi c-o răsfrângere de buze.

— Când au spus că vin la Primărie?

— Au venit o dată cu mine.

Vitoria îşi simţi inima răsărind. Cu multe vorbe şi cu mare grabă, cucoana Măria îşi puse încălţările, apoi trase pe mâneci caţaveica. Au lăsat pe Gheorghiţă ca s-asculte învăţături bune de la domnu Vasiliu ş-au fost amândouă în această vreme la Primărie. Acolo au găsit pe primar şi pe notar fumând şi stând la taifas cu gospodarii cei doi. Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat blândă şi supusă în urma ocrotitoarei sale.

Glasurile groase şi tari au tăcut. Fumul de tutun s-a ridicat în bagdadie. Vitoria s-a uitat ş-a cunoscut pe Calistrat Bogza. L-a cunoscut şi pe cel mărunt şi negricios. Primarul şi notarul oameni bine hrăniţi şi groşi, erau îmbrăcaţi orăşeneşte.

— Dumneata trebuie să fii nevasta lui Lipan, a luat cuvântul cel dintâi, râzând, Bogza.

Vitoria se uita în altă parte, dar îl vedea. A dat din cap, încuviinţând.

A aşteptat să vadă ce se mai spune.

— Ai venit după vreo datorie? Eu, pe cât ştiu, am plătit lui Lipan toţi banii. Poate Cuţui să-i fi rămas ceva dator.

— Nu-i datoresc nimica, răspunse Cuţui, serios.

Calistrat Bogza rânji iar:

— Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi aici la Suha. Mulţămesc lui Dumnezeu, trăim bine.

Munteanca oftă:

— Alţi oameni, într-adevăr, trăiesc bine şi-i văd împăcaţi. Numai pe mine m-a alungat de-acasă supărarea.

— Aşa? Din care pricină, mă rog dumnitale? Spune, să vedem dacă-ţi putem fi de vreun folos. De asta ne-ai chemat dumneata, nevastă?

Bogza se miră, privind c-o uşoară veselie pe notar şi pe primar, care se mirau şi ei. Vitoria tăcu, plecând fruntea. Se amestecă nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu:

— Dumneavoastră nu ştiţi, oameni buni, că nevestei acesteia încă nu i s-a întors bărbatul acasă?

Bogza îi întoarse o privire de mirate. Ea îşi zbătu pleoapa stângă. El zâmbi numai dintr-un colţ al gurii:

— Ei, şi dacă nu i s-a întors acasă bărbatul ce-i putem face noi?

— Nu-mi puteţi face nimica, vorbi cu blândeţă Vitoria, fără să ridice fruntea. Ca o femeie năcăjită ce mă aflu, am venit la nişte prietini să-i întreb şi să-mi spuie: când s-au despărţit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit? Încotro l-au văzui că se duce? Poate-a spus ceva din care aş înţelege unde să-l caut.

Bogza îşi vârâ mânile în chimir şi se uită înduioşat la nevasta lui Lipan.

— Ce-aş putea să-ţi spun? zise el săltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vânzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuţui care-i de faţă. Altă parte am dat eu. Ne-am despăiţit. Lipan încă arăta grabă mare.

— Dac-aş putea să ştiu unde s-a întâmplat asta, suspină Vitoria.

— Vrai să ştii unde s-a întâmplat asta? Pe drum.

— În care loc anume?

— Dumneata vrai să ştii cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să ştiu chiar în ce loc? Pe cât ţin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.

— Şi după ce i-aţi plătit, în care parte a apucat?

— Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui.

— Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să ştiu dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gând să nu se întoarcă acasă.

— Nu mă supăr, nevastă, măcar că mie asemenea întrebări multe şi mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva vreo bănuială, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să împungă.

— Vai de mine şi de mine, se împotrivi munteanca, făcându-şi cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău, ori de o bănuială. Vrau să ştiu numai dacă aţi înţeles de la dânsul ceva.

— N-am înţeles nimica, îşi răsuflă Bogza rămăşiţa de supărare. I-am dat paralele şi s-a dus în treaba lui.

— La Crucea Talienilor?

— Da. Precum am spus.

— Şi oile erau trecute înainte?

— Ca totdeauna.

— Vrasăzică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea să-i lepede aceluia un cuvânt. Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi poziţie, cu fruntea plecată, încercând a sfredeli duşumeaua cu beţişorul pe care-l luase de la crâşmă.

Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soţia lui domnu Iorgu Vasiliu.

Se uită întâi la portretele de pe păreţi apoi tăcu iar semn din geană, arătând încă o dată prin asta că ea nu poate fi părtaşă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei străine.

— De la cel care nu ştie, femeie, nu poţi cere o căruţă de vorbe.

Bogza începu a râde cătră ţigara pe care o răsucea şi dădu din cap: Aşa-i.

— O femeie îţi poate spune mai multe. Un bărbat tace. Dar poate or şti alţii, cu care soţul dumnitale s-a văzut după aceea. Or fi crâşmari la care a făcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei care au fost martori la învoială şi la numărătoarea banilor.

Vitoria înălţă domol fruntea. Bogza îşi aprinse ţigara, trase şi dădu drumul pe nas fumului.

— Aşa că atâta-i, încheie el. Ce-am ştiut şi mi-am adus aminte, am spus. Poate Cuţui să mai ştie ceva.

— Eu nu mai ştiu nimica.

— Dac-a fost un cioban de faţă, îi poţi seri şi-l poţi întreba, stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost vreun om străin, poţi să te duci să-l cercetezi, numai să ştim anume cine-i.

— Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune şi asta… primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gândesc la alta. Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.

— Cum spui dumneata, domnu Calistrat?

— Şi-a fi găsit altă femeie, rânji Bogza.

Cei de faţă zâmbiră.

— Asta se poate, primi munteanca, zâmbind şi ea palid; numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.

Bogza pufăi şi zvârli ţigara. Urmă o tăcere. Femeile se îndreptară spre uşă.

— Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata fii bun şi nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceţi aminte de ceva, îmi spuneţi.

— Fie ş-aşa, răspunse Bogza. Te duci?

— Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să mă îndrepte unde trebuie.

Toată sara aceea Gheorghiţă a rămas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu; iar soţia lui domnu Iorgu Vasiliu şi cu Vitoria lui Lipan au stat la sfat în odăiţă punând la cale alte cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte doritoare să se ducă în persoană la faţa locului, acasă, atât la Bogza, cât şi la Cuţui, să vadă mai întâi frumuseţile lumii, ş-al doilea să cumpănească deşteptăciunea cu frumuseţea, să vadă care-s mai uşoare. Dacă nici prin femei nu se va putea scurma somnul bărbaţilor, vorba lor la beţie, mărturisire în mare taină încredinţată numai nevestei – apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. Mai mult decât e în stare, omul nu poate face.

— Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.

— Care vorbă?

— Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii.

— Adevărat cuvânt, bun cuvânt.

Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei.

În vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şi hotărârilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Măria făcuse îndemn pentru anume cercetări şi lămuriri. Vitoria îşi urma un gând tainic al ei.

Soarele îşi slobozise iarăşi puterile. Urcând şoseaua cea mare şerpuită peste Stânişoara, Vitoria şi Gheorghiţă auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creştea mai ales când treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra prăpăstiilor.

Coborâră în Sabasa o dată cu apele drumului şi acolo poposiră la altă gazdă şi alţi prietini – la domnu Toma. Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare şi de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa, Catrina, era mărunţică; dar tot aşa de vorbăreaţă ca cucoana Măria. Numaicât toate le spunea încet şi mai tainic. În clipă mărturisise Vitoriei că viaţa toată se temuse de omul ei. Măcar că ştia pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi mai frumos decât un călugăr şi se închina cu smerenie dimineaţa şi sara la icoane, domnu Toma avea dese tulburări de mânie şi atuncea împungea cu fruntea în toate părţile ca un inorog31. Cu toate acestea nu era om rău. Îndată-i trecea şi-şi aducea aminte că n-a băut în ziua aceea un pahar de vin.

Stând la masă şi la sfat cu prietinii aceştia din Sabasa, Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse şi ce aflase la Suha, în partea cealaltă a muntelui. Le ceru şi lor sfat şi făcu o rugăminte anumită.

Sfaturile lor, destul de multe şi de încurcate, le ascultă cufundată în gândul ei, fără să le audă. Iar pentru rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma şi s-a arătat gata s-o însoţească pe femeia lui Lipan în lungul satului. Şi-a pus cojocelul cel nou; şi-a trecut palmele peste plete în două părţi potrivindu-şi căciula deasupra, şi, căutând după uşă toiag, a ieşit în uliţă, cu femeia străină după el.

Vitoria adusese cu dânsa beţişorul alb cu care încercase a sfredeli duşumeaua primăriei de la Suha. Îl purta cu dânsa subsuoară ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos. Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezgheţului. Oamenii stăteau închişi în căsuţele lor sub munte şi sub vânt – şi arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la trecători.

— Apoi după ce-or curge şi aceste ape, zise domnu Toma, au să iasă toţi din bârloguri. Acu datina munteanului e să doarmă. Se ştie că cel mai dulce somn e-n luna lui mărţişor.

Din trecere, Vitoria se oprea la unele porţi, privind pe deasupra.

— Mai avem, mai avem, grăi domnutoma, scuturându-şi căciula.

Cotiră pe o hudiţă, sub o râpă. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la zaplazulde scânduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. Îndată răspunseră cânii. Vitoria se grăbi să treacă înainte şi împinse portiţa. Îşi trase de la subsuoară beţişorul, ca să se apere. Domnu Toma păşi în urma ei, întinzând cu luare-aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă.

Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, din mijloc, se opri. Stătură şi ceilalţi; apoi se răzleţiră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit şi aţintit. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor.

Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna dreaptă.

— Lupu!

Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma.

Totuşi strigase din toate puterile ei lăuntrice.

Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.