XIII.

Deşi ştia despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de pe Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, cânele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr cânele răspunde la numele pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale: pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat cum urlă cânii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele la pământ. Munteanul a înţeles că poate să fie un câne rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-adus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat numele Pripas, pe care el l-a înţeles, şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit cânele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus omăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort.

În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenuncheată.

Desfăcu năframa şi dădu omului mai mult decât aştepta. Gospodarul crezu că se înşeală el; pe urmă îşi închipui că se înşela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de câte o sută de lei. Nevasta nu se înşelase, le împinse spre el, înnoindu-şi mulţămirea.

Cânele o urmă supus, scheunând din când în când moale. Atunci se apleca dintr-un umăr şi-i mângâia creştetul cu palma, îl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i fie de folos, deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri.

Ţine cânele cu dânsa şi-l poartă de câteva ori în munte, până ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile. Poate are să întârzie cu voia lui Dumnezeu, până ce se va mântui zăporul şi se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costişă pe costişă şi din râpă în râpă are să caute oasele şi armele. Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de duşmani la iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost şi el prăvălit şi zdrobit şi l-au ciugulit, ca şi pe stăpân, corbii. Acuma vede că chiar de la începutul începutului a înţeles această durere a vieţii ei; chiar de aceea, din întâia clipă, i-a stat inima ca în cleşte. Mai bine astfel, într-o privinţă: să-l ştie mort, decât părăsit de casa lui, în braţele alteia şi-n aşternut străin. Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura. Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.

Acuma, după nişte sfaturi ale soţiei domnului Vasiliu şi după învăţătura lui domnu Toma, îi rămânea să mai facă un drum până la Borca – să întrebe pe cale, ş-acolo, încă o dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcându-se din Stânişoara. Dumnealui, domnu Toma, nu l-a văzut. Dacă s-ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crâşmă popas. Cine-a făcut o dată popas într-un loc ş-a găsit că-i bun acel popas – apoi se abate ş-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i sete. Dacă nu-l aduce foamea, nici setea – vine din prietinie. Nechifor Lipan a trecu o dată. Domnu Toma l-a văzut ducându-se, călare între ceilalţi doi munteni. Înapoi, venind cu faţa, nu s-a mai arătat. S-a bucurat şi Gheorghiţă de câne şi, după hotărârea maică-sii, l-a pus în lanţ, ţinându-l alăturea de el şi de cai. În vremea cinei, s-a sculat domnu Toma, cât era de mare, şi-a scuturat pletele şi şi-a mai adus aminte că altădată, pe când era el copilandru, s-a mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părţi, în singurătăţile Stânişoarei. Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vântului şi a ţipetelor de paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gângăniilor, şi a tuturor urmelor care sunt, dar nu se văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu. De aceea, ca un om cinstit şi săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la îndoială să puie iapa la căruţă şi s-o ducă el singur până la Borca pe Vitoria şi s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna şi cercetând pretutindeni.

Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa şi Suha.

După această hotărâre dată de domnu Toma, jupâneasa Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrima şi căina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce plânge. Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.

Încălecând cu Gheorghiţă, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lănţug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele şi bătea vânt cald. În popasul de sus au stat ş-au ascultat cum pocneşte ghiaţa într-un pârău din vale, cine ştie unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înştiinţare.

Au ajuns, sară, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria ştia că acolo are să găsească ceva. Într-adevăr, a găsit.

În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană. Spuneau unii şi alţii că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna. Şi dacă gospodarii din Suha au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvârşi o faptă rea, dar e bine să-şi arate îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu ştiu cine că numaidecât cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit faţă la vânzare şi la numărătoarea banilor. E la înţelegerea orişicui că numai asemenea străin ori străini, care s-au aflat de faţă, au putut să urmărească pe Lipan, să-l lovească şi să-i răpească banii oilor. S-ar putea ca aceşti martori să fie cu totul necunoscuţi. Nici Calistrat, nici Ilie Cuţui nu i-au văzut pân-atunci, nici de-atunci. Chiar dac-ar fi aşa, să arate ce înfăţişare aveau, ce cai şi ce straie. Din puţin, se pot afla multe şi făptaşii ies la iveală.

— Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbinţeală cucoana Măria a lui domnu Iorgu Vasiliu. Închipuieşte-ţi dumneata că, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza şi-a adus aminte de mine şi a venit aicea în vizită. Eu nu i-am dat apă cu dulceţi şi cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o să şadă. Şi ce-ţi pare dumnitale, dragă Vitorie, iaca m-a înştiinţat că suntem rude şi vine la mine să mă întrebe de unde se împrăştie asemenea proaste zvonuri asupra soţului său. „N-am de unde şti, draga mea zic. Poate să fie unii din prietini, din dragostea cea mare care o au asupra voastră.” După asta văd că începe a mă ispiti de departe dacă s-a dus munteanca de la Tarcău şi ce gânduri are. I-am răspuns că n-ai nici un gând; că umbli aşa prin lume jelindu-ţi bărbatul. Atuncea a lăcrimat şi Ileana şi i-a părul tare rău că l-ai chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în sat vorbe. Mai bine era dacă te duceai la casa lor. Găseai un pahar de vin ş-o vorbă bună – ş-un ajutor de la bărbatu-său, ca să descoperi pe făptaşi, dacă sunt. – „Făptaşi sunt, zic eu. Nu mult, ş-avem să-i cunoaştem. Iar munteanca, zic, rău a făcut că n-a venit la voi să ceară sfat şi ajutor.”

Cucoana Măria surâdea subţire. Zâmbi şi nevasta lui Lipan, în tăcere.

— Vrasăzică s-a dus cum a venit, urmă soţia domnului Iorgu Vasiliu. Nu trece, draga mea un ceas şi văd venind părechea.

— A venit şi Gafiţa?

— A venit şi Gafiţa lui Cuţui. Asta umblă gătită mai luxos decât cealaltă, dar e mai proastă. A venit şi ea să întrebe de una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am lăudat-o pentru straie şi pentru frumuseţă; numaidecât i-am arătat mare părere de rău de vorbele cate le scorneşte asupra ei prietina cea mai bună pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca să nu vâr intrigă; da-i bună prietină şi nevastă de tovarăş. „Va fi fiind Ileana?” „Nu-i Ileana, zic moale.” „Ba-i Ileana, văd eu că nu te poţi preface. Şi ce spune, mă rog, pe conta mea, nevasta lui Bogza?” „Mai întâi nu-i Ileana lui Bogza răspund; al doilea nu spune cine ştie ce, fără decât că ştie tot satul cine vine la dumneata, noaptea, când ţi-i bărbatul dus după oi.” La asemenea vorbă dulce, a ţipat de-a răsărit bărbatu-meu pe scaun în prăvălie. „Spune ea asta? Ea, care-i o slută ş-a scos-o Bogza din sărăcia de-acasă?” „Mai întâi, dragă, zic eu, nu-i vorba de Ileana.” „Ba o ştiu eu de câte e-n stare. La biserică trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum îs îmbrăcată şi crapă de ciudă. Decât să vorbească de altele, mai bine să se uite la dânsa. Asupra mea nu vine bărbatu-meu băutşi nu mă grămădeşte într-un cotlon, ca să mă stropească în bătăi. Afară de asta, bărbatu-meu nu visează urât.”

Gazda se opri. Femeile se uitară una la alta. Munteanca îşi zbătu pleoapele şi-şi încreţi fruntea.

— Mâni am să trec şi eu pe la dânsele, zise încet Vitoria, să le rog să mă ierte de supărarea pe care am făcut-o oamenilor lor. Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi să văd hârtiile şi chitanţele; dar acu mai tare mi-i în grijă de ce se spune. Am şi eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, dragă cucoană Mărie, să le aţâţ şi să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot. Dacă au de spus ceva, au să spuie. Dacă n-or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinovat. Cerc să-mi găsesc soţul. Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul. Acuma mi s-a arătat în vis cu faţa – şi mă cheamă.

Din dezbaterile amănunţite ale femeilor, a ieşit o rânduială bună. A doua zi dimineaţa, domnu Iorgu Vasiliu trimete după Bogza şi Cuţui, ca să vie să facă contract pentru brânză. Au ei treburi negustoreşti pe care le-au tot amânat în vremea iernii. Acuma vine primăvara şi afacerile încep a mişca. Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract şi arvună. Precum se cuvine, au să beie şi aldămaş şi au să mai întârzie. În vremea asta Gheorghiţă şade dosit în căsuţa cea mică din ogradă. Iar ele se duc întâi la Bogza acasă, pe urmă la Cuţui. Ori se duce una la Cuţui şi alta la Bogza, şi după aceea schimbă. Au să le înţepe, au să le învăluie, au să le fiarbă pe nevestele oierilor – până ce le-or vedea zvârcolindu-se ca viermele. În asemenea împrejurare, Vitoria îşi va da sama despre ce pot şti femeile de treburile bărbaţilor lor – chiar de tainele lor, care le-au fost încredinţate cu grozav jurământ. Iar după asta, munteanca se poate duce să caute. Rămâne soţia lui domnu Vasiliu să încurce laţurile şi mai tare.

Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaşte; însă cucoana Măria dorea aprig să vadă pe nevasta lui Cuţui mai puţin luxos îmbrăcată. Făcând astfel şi necâştigând decât prepusuri, s-au întors amândouă la dugheană, tot cu vorbe multe, şi Vitoria a încălecat, ca să treacă iar muntele, cu feciorul.

Drumul se curăţise de ape şi se zvânta. Pădurea fâşia lin din cetini şi răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise bine şi înverzeau pajişti. În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoţei albi. Coborâ din tarniţă ca să-i rupă, şi-i înălţă pe codiţele lor subţiri, în lumină. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii.

Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între degete şi care pieriseră.

Cânele dădu scâncet. S-ar fi voit şi el slobod.

— Gheorghiţă, dă-i şi lui drumul, zise femeia atentă.

Flăcăul descăleca şi descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare şi din când în când parcă încerca să strănute. Rânjea şi fornăia pe nas, adulmecând şi sorbind adierile.

Urcară aşa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea şi el, uitându-se la frumuseţile lumii. Gheorghiţă îl observă de câteva ori şi-l arătă din ochi către maică-sa, râzând.

— Îi place şi lui să se uite… zise munteanca, serioasă.

Când coborî la al doilea pod al văii dinspre Sabasa cânele se opri şi deveni neliniştit. Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi încercând să-i încleşte de boturi.

— Nu înţeleg ce va fi având astăzi Lupu, vorbi Gheorghiţă, nedumerit. Şi ast’ dimineaţă, când îl ţineam lângă mine, în şură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă şi mârâia Parcă era tunet, când s-aude departe.

— A făcut asta?

— Da. S-a liniştit târziu, după ce s-a deşertat crâşma de oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie.

— Să vedem ce este. Să oprim caii.

Cânele îşi conteni duşmănia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lângă parmaclâcul podului, în râpă. Se duse aşa o bucata la vale, pe o pajişte nouă, care lucea în soare -şi iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghiţă, încolţindu-l de pulpana sumăieşului. Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la vale, pe aceeaşi urmă.

— Băiete, zise munteanca leagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în râpă după câne. Şi asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lănţug.

— Da’de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără cărare.

— Coboară-te, îţi spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi-i luceau ochii. Flăcăul înţelese. Cotind şi el pe lângă parmaclâcul de piatră, îşi dădu drumul târâş în râpă. Femeia se aplecă şi văzu prăpastia. Totuşi Gheorghiţă luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună.

Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Îndată se sui spre ea chemarea lui înfricoşată. Având buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de came, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.

Femeia răcni aprig:

— Gheorghiţă!

Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celalalt, pe mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi lucrurile. Căpăţâna era spartă de baltag.