III Acum se arată nişte cinstite feţe de slujbaşi.

În urma lui, la stână, baciul rămase pâcâind cu mare plăcere din luleaua-i de lut roş cu căpăcel de alamă.

— Era bine dacă se nimerea sub fusta călugărească ş-o leacă de rachiu… zise el cătră feciori. Măi Turiţă, dă-mi o cupă de zer.

Strungăraşul îi aduse zerul.

— Cu asta n-am făcut mare lucru, vorbi el iar oţărându-se urât; fărădecât mi-am astâmpărat oleacă arşiţa. Tutunu-i mai bun. V-aş da şi vouă o ţâră, da’ nu vreau să vă înădiţi la o iarbă îndrăcită şi puturoasă ca asta. Apoi de când ţin eu minte, şi după cât ştiu, numai baciul trebuie să tragă din lulea. Cei tineri se uită ş-aşteaptă să le vie rândul. După ce-or trece vreo douăzeci de ani, apoi îţi afla şi voi ce-a iscodit Diavolul.

Subţire şi muzical, Turiţă strungăraşul se amestecă şi el în vorbă:

— Parcă ciobanii nu duhănesc şi ei? observă el. Până la crâşma din Vale nu-i aşa de departe. Numaidecât în loc să-l beie din lulea, îl fac ţigară: îl sucesc în pănuşă de păpuşoi.

— Şi-i bun, măi Turiţă? întrebă baciul privindu-l într-o parte, pieziş.

— Îi bun, moşule, răspunse strungăraşul.

Ciobanii şi baciul izbucniră în hohot, scuturându-şi pletele, în vâlvătăile schimbătoare ale focului, obrazurile lor aveau schimonosituri demonice, ca şi cum i-ar fi aruncat în singurătatea aceea un pământ necurat.

Dulăii dintrodată se izbiră cu vrăjmăşie în cărare şi câteva tălăngi se scuturară în umbra de-aproape. Larma cânilor crescu întărâtată şi doi ciobani săriră de pe trunchiurile lor.

Un glas se-nălţă în întunericul opac, modulând o vocală sonoră: Ho-hoo!

— Îs oameni de-ai noştri, grăi unul dintre feciori, întorcându-se la foc. Celălalt domolea cânii.

Baciul mormăi pe lângă ţeava lulelii:

— Cine-i? nu cumva îi Pintilie?

— Da. Onuţă şi cu Pintilie.

Baciul aşteptă, sucit cu spatele spre cărarea muntelui şi-n aparenţă nepăsător, până ce paşii străinilor fâşâiră lângă foc. Atunci se-ntoarse şi văzu doi munteni cu sumăieşe scurte, cu ochii mascaţi de pălăriile aplecate pe sprânceană. Unul era înalt, – celălalt mai subţiratic şi mai scund. Purtau topoare cu coadă lungă atârnate la cotul braţului stâng.

— Bună vremea.

— Bună să vă fie inima, răspunse baciul. Voi sunteţi?

— Noi, răspunse cel scund şi subţiratic.

Traseră de sub sumane puşti cu ţevile retezate şi se aşezară ceva mai la o parte, alături, pe-un singur butuc de brad, cu armele lângă dânşii. Îşi ridicară frunţile, îşi săltară pălăriile. Cel nalt era blond. Cel scund – brun.

Zâmbiră spre baci. Cel mic cu îndrăzneală, cel nalt cu oarecare stânjenire, – amândoi însă exprimau aceeaşi stare de îndoială pe care trebuiau s-o aibă oameni ca ei într-o aşezare ce atârna oarecum de legile şi rânduielile societăţii din vale.

Baciul Mănăilă întrebă iarăşi:

— Aţi mai coborât într-acoace?

— Da, răspunse cel mic, aţintind spre baci ochi scăpărători şi negri. Am stat o vreme sus, într-un loc al nostru. De acolo, am văzut că v-a căzut pe sară oaspete la stână.

— Da. Părintele Naftanail de la schit.

— Am spus eu că-i părintele Naftanail.

— Aşa-i, întări baciul. Pintilie l-a asemuit bine. Se vede că mâne e ziua lui, când se face slujbă mare devale. Are ochi ageri pentru cele sfinte.

— A fi şi asta, îngână pe gânduri Pintilie, fără să zâmbească.

O clipă tăcură. Cel mic şi negricios tresări iar:

— A venit să cumpere caş?

— Nu; a venit s-aducă o rămăşiţă de datorie.

Tăcură iarăşi.

Onuţă trase de la şold o taşcă de piele, înflorită cu ţinte şi plăci de alamă, o deschise între genunchi şi scoase din ea o ploscuţă lată de sticlă, îmbrăcată în împletitură de rafie. Scociorî ş-un păhărel de metal, în care suflă de câteva ori, ca să-l cureţe. Apoi, cu osebită grijă, urmărit de toţi ochii, atât ai oamenilor din lumină, cât ş-ai cânilor, – destupă sticla şi turnă atent în păhărel un fir subţire de licoare.

— Aista nu-i rachiu, – e doftorie, explică el. E de cel de mere. Mi l-a dăruit o cuvioasă călugăriţă de la Agapia din deal. Eu socot că i-a cetit şi rugăciuni când l-a făcut. Supărare, boală, – ţi le ia cu mâna. Poftim, moş Mănăilă, ia-l de bine.

Ochii baciului de mult sticleau ca ai necuratului din râpă. Lăsă repede luleaua în spuză, la botul opincii, şi prinse în mâna-i mare cu ghiare păhărelul de rachiu. Îl aduse domol la gură. De şi-i tremura mâna, nu vărsă nici un pic. Îl gustă din vârful limbii, – şi încuviinţă adânc din cap:

— Îhâ! Apoi închină spre munteni:

— Apoi vă poftesc sănătate. Domnul să vă fie de spor şi de ajutor.

Şi sorbi cu ochii închişi, răstumând capul pe spate.

Întinse paharul.

Crezu potrivit să mai adauge o vorbă:

— Eu zic aşa, oameni buni, că Dumnezeu cunoaşte gândul omului, şi câteodată i-l împlineşte.

Oamenii buni nu înţeleseră din ce adânc porneşte această banală cugetare; o primiră totuşi cu linişte, ca şi pe închinarea în care acelaşi Domn-Dumnezeu trebuia să le steie într-ajutor pentru faptele şi îndeletnicirile lor cam nepotrivite cu uneltele pe care le aveau alături.

Onuţă cinsti şi pe feciori, care dădură de duşcă lichidul de foc, fără să crâcnească. Turiţă gustă numai de pe fund, lepădă paharul în mâna străinului şi-şi prinse gura pe rând cu degetele mânii drepte, apoi cu cele ale stângii, suflând pripit aburi de otravă, în hazul tuturor celor de faţă. Veselia risipi deplin şovăirea începutului, – mai ales după ce baciul mai primi un păhărel pe care-l trată cu aceleaşi mângâieri şi evlavie.

— Bune lucruri a lăsat Dumnezeu pe astă lume… observă el cu statornica-i filosofie.

— Nu-i de la Dumnezeu, îi de la o călugăriţă de la Agapia, râse Onuţă.

Însfârşit, găsi de cuviinţă şi Pintilie să arăte ce sunet are glasul lui.

— Baciule, grăi el, cam ce fel de om e călugărul acesta Naftanail?

— Călugărul acesta Naftanail? Apoi cum să-ţi spun eu, bre Pintilie? Eu socot că-i mai mult călugăr decât om.

— Aşa am auzit şi eu de la alţii, care l-au cunoscut şi-au fost pe la chilia lui. Eu numai de departe l-am văzut, trecând prin poieni şi pe cărări. Nu-i vechi prin partea locului.

— Nu-i vechi. Şi nici el n-are multe zile crestate la răbuş. S-a pripăşit la Neamţu de vreo doisprezece-treisprezece ani. Acu ai să mă-ntrebi de unde a venit: asta nu ţi-oi putea-o spune.

— Zice că-i venit de prin părţile Ieşului.

— Se poate. Iaca aicea ai dreptate. Am auzit că acela târg îi mai mare decât toate câte sunt. De aceea şi Naftanail are atâta învăţătură. La târguri sunt şcoli înalte. El trebuie să fi învăţat acolo măcar zece glasuri de carte.

— Dacă n-ar fi fost învăţat, nu s-ar fi putut face aşa de degrabă monah; şi n-ar fi duhovnic aşa de vestit – încât vin oameni bolnavi şi muieri de prin sate, ca să le cetească deslegări şi să-i tămăduiască. Dumneata, baciule, ai auzit de asta?

— Cum să n-aud? Doar eu îl cunosc mai de demult, de pe când încă nu era cuvios ieromonah. Învăţătură trebuie să aibă multă, de şi eu n-am de unde o cunoaşte. Iar mai ales are în sufletul lui, după cât ştiu, dreptate, de-ţi plăteşte un lucru de două ori, ca să-ţi facă mai mare coraj şi plăcere. Ş-apoi, pe lângă dreptate, a supt laptele bunătăţii de la maică-sa care l-a crescut şi l-a avut drag. Că el pentru rugăciunile lui, pentru minunile şi vindecările ce săvârşeşte, nu primeşte niciodată bani, ca să nu-şi spurce darul.

Aici bătrânul Mănăilă primi din mâna lui Pintilie al treilea păhărel de rachiu de mere. Pleoscăi din limbă şi-şi spori şi mai tare gustul de vorbă, înţelegând uşor care-i mijlocul să dobândească şi pe-al patrulea.

— Întocmai aşa este, precum îţi spun eu, măi Pintilie. Apoi acolo prin străinătăţi, la Ieşi, va fi avut el, după cât înţeleg, unele năcazuri mari. Stau şi socotesc: altfel de ce şi-ar fi lăsat el boieriile şi bielşugul, ca să s-aşeze aici, într-o pustie, între codri?

— Am auzit şi eu c-ar fi fost bogat în viaţa lui.

— Se-nţelege. Avea slugi o mulţime. Unu-i ţinea lingura, altul paharul. Unul lua cu degetele pilaf din strachină şi-i punea în gură. Trăia, mă rog, ca un boier. Şi umbla numai cu căruţa şi cu trinu. Acolo este trin: un fel de căsuţă pe roate, care fuge singură, fără cai. Ce drăcie a fi asta, nu ştiu, că n-am văzut-o; eu nu m-am pogorât niciodată de la munte, dintre oi, – dar zice că este. Ei, – şi câte va mai fi fost având! Toate le-a lăsat, bre omule, şi s-a tras la schivnicie, din pricina unui diavol.

— Aşa ai auzit? din pricina unui diavol?

— Se-nţelege; altfel cum?

— Eu am auzit că din pricina unei muieri.

— Apoi eu ce spun? din pricina unui diavol. Şi se-nchină, şi ceteşte şi zi şi noapte. Numai câteodată vine pe la noi, la stână. Şi dacă este rai, precum scrie la carte, apoi drept în rai are să se ducă, cu trinu.

Mănăilă se veseli singur de vorba lui. După asta îşi îndopă iarăşi luleaua.

— Are şi tutun bun… adăogi el rânjind şi clătinând din cap.

Pintilie lăsă să treacă vorba, asta pe care n-o înţelegea şi rămase iar gânditor.

Onuţă mistui ploscuţa în taşca de piele. Baciul stupi în foc şi tăcu.

Fiorul de vânt al înserării contenise de mult. Noaptea fără lună se statornicise deplin între cer şi codri. Luceafărul trecuse pe celălalt tărâm. Dintre stelele fără număr de deasupra – ca dintr-o spuză de aur, din prundişuri de nestemate, dintre făclioare ale adâncurilor celor fără de margine – unul dintre feciori alese un grup geometric şi-i dădu un nume. Atunci se deşteptă iar baciul, uşor înveselit, – îşi înăbuşi căscaturile enorme ale somnului şi luă el cuvântul, ca unul mai bătrân şi mai cunoscător al tainelor celor de demult ale păstoriei. Înaintea lui alţii trebuiau să tacă, – şi feciorul îşi înghiţi vorbele cu sfială pe bolovanul lui colţuros. Baciul dădu el porecle şi semnificaţii, după o învăţătură cu zece mii de ani mai veche decât creştinismul. Strungăraşul îl asculta cu gura căscată şi ţinea minte pentru vremea când avea să fie baci, – ca să ştie ceasurile oilor şi străjile nopţii, după stele. Asta trebuia să fie legea şi religia vieţii lui.

Baciul îl observă într-o vreme şi-şi ascuţi spre el dinţii de criţă.

— Învaţă, îi zise, privindu-l încruntat, căci altfel rămâi prost şi netrebnic. Asemenea câte altele trebuie să ştii! Phi! n-ai tu păr în cap câte trebuie să ştii, şi nici nu cred s-ajungi să le ştii, căci lumea din ziua de azi nu-i ca pe vremea mea. Pe mine m-au bătut trei baci ca să le-nvăţ. Aşa că trebuie să le înveţi şi să le ştii şi tu.

— Dar sfintele rugăciuni de dimineaţă şi de sară le ştie? întrebă Onuţă.

Baciul îl privi de departe, cu dispreţ, şi nu-i răspunse. După aceea căscă iar, cu ochii plini de lacrimi şi de fum.

Pintilie sta la locul său, tăcut şi nernulţămit. Avea el, în sara aceea, ceva, – Onuţă îi era bun tovarăş, – însă câteodată nu-i plăcea, pentru vorbele lui împotriva dreptăţii ş-a adevărului. Era mai ager şi mai harnic la cuvânt decât el: nu găsea niciodată vreme şi mijloc să-i poprească fantasmele ori nebuniile. Din pricina lui, pe lângă altele, mânca uneori de frupt în zile de post. Iar acum nu-nţelegea ce i-a venit să spuie baciului şi feciorilor povestea cu rachiul de mere a călugăriţei de la Agapia din deal. Acel rachiu – drept vorbind – era boieresc, cu tot cu ploscuţă şi cu tot cu păhărel de argint; îl dobândiseră într-o sfântă zi de duminecă, pe la toacă, în urmă cu vreo săptămână, oprind la o cotitură a drumului mare, în pădure lângă fântână, o trăsură care umbla în primblare la mănăstiri. Cu puştile lor scurte ridicate ameninţător, siliseră pe vizitiu să strunească năprasnic şi să se facă broască pe capra lui; apoi răcniseră cu străşnicie la stăpâni să coboare pe iarbă verde. Ţinându-i cu braţele-n sus, îi uşuraseră de bani şi de inele. Le lăsaseră ceasornicele cu care n-aveau ce face; însă Onuţă înţelegea să plătească cu acele ceasornice ploscuţa şi păhărelul, care-i pricinuiseră mare mirare; şi, pe lângă ploscuţă şi păhărel, câteva gărăfi burduhoase de rachiu de drojdie, cum nu se mai află pe acest pământ de bun şi de tare.

Acuma scornea o istorie cu călugăriţa – şi ciobanii îl credeau. Asemenea minciuni avea obiceiul acest Onuţă să spuie de multe ori, aşa, ca să petreacă singur; căci el, Pintilie, era suflet drept şi cinstit şi pentru minciună avea mare greaţă. Dar iarăşi – cugetând – nu se putea pune cu el de pricină, pentru că era tovarăş viteaz; şi spunea boierilor, pe care-i oprea cu puşca, multe şăgi şi drăcovenii. Câte-odată se părea că dau cu plăcere ce au asupra lor.

«Îs bucuroşi că scapă cu viaţa», se gândea Pintilie.

S-ar putea întâmpla însă ca unul să ridice o armă ş-atuncea curge sânge, – el şi tovarăşul său fiind în drept să-şi apere pielea. – «Ar fi mai bine să se isprăvească odată toate şi să mă călugăresc!» mormăi el dezgustat.

— Ce-ai spus, bre Pintilie? întrebă Onuţă.

— Spun că-i vremea târzie şi trebuie să ne ducem la locul nostru… răspunse alene Pintilie.

— Bine, să mergem, vorbi vesel Onuţă, numai cată să spunem baciului că n-am venit ca să ne numere şi să ne spuie pe nume stelele. Ascultă, moş Mănăilă, se îndreptă el cătră bătrân, Noi, în ţiitorile noastre ştiute la izvoare, puşcăm câteodată capre. Ş-atâta capră sălbatică mâncăm, încât ni-i lehamete. Drept aceea te-am ruga să ne dai un caş, ca să mai schimbăm mâncarea. Iar dacă nici dumneata nu ai tragere de inimă pentru carne de căprioară, atuncea să-ţi lăs o garafă dintr-aceeaşi aghiasmă pe care ai gustat-o din ploscuţă. O am la mine: dacă vrei, i-a dumnitale.

— Cum? strigă baciul Mănăilă. Ce să fac eu cu căprioara? De când sunt nu m-am împăcat cu carnea de dihănii. Nu m-am învăţat a mânca nici capră, nici lup, nici urs. Aşa că-ţi dau bucuros caşul şi mă împac cu garafa de băutură, – dacă-i plină şi-i tot de-aceea.

— Plină, şi tot de-aceea, afirmă cu tărie Onuţă.

Atunci baciul se ridică greoi şi se duse în întuneric, ca să bâjbâie în comarnic un caş care i s-a părea mai mic.

«Acuma, alta, cu capra… se gândi amărât Pintilie. De unde le scoate şi le potriveşte el aşa? Acest om mărunţel e mare pehlivan şi mare calvin.»

Primi totuşi caşul, fără să spuie nimic împotrivă, şi îl trecu lui Onuţă.

— Acuma, după ce-am făcut târgul, putem să ne ducem, zise acesta.

Mănăilă ridică braţele desnădăjduit:

— Dar garafa, măi oamenii lui Dumnezeu?

— Este şi garafa, răspunse Onuţă, şi scoase garafa. Pintilie o primi şi o puse în braţele baciului, răsuflând cu mulţămire. Era bucuros că nu-i pricină – ca să se mai işte vorbă şi foc de puşcă. Un om paşnic ca dânsul nu se împăca niciodată cu faptele rele. Iar de la Onuţă se putea aştepta la orice. Când se afla cu dânsul, era totdeauna cu ghiaţa-n spate. Nu-i vorbă că nici el nu-şi putea lăsa tovarăşul la un asemenea năcaz – şi se simţea nevoit să întrebuinţeze braţul, care era tare ca un buzdugan.

«Mulţămesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că nu s-a-ntâmplat nimica!»

Adăogi tare cătră cei de la stână:

— Rămâneţi cu bine, fraţilor!

— Mergeţi eu pace şi cu sănătate! răspunse baciul.

Bătrânul îi petrecu zece paşi, – mârâi la dulăi şi-i sudui ca să nu se mişte din covrurile lor, după aceea se întoarse şi ridică sticla între el şi lucirile focului, ca să vadă dacă-i plină. O destupă şi prinse scurt o picătură între buzele-i arse. Cumpăni gustul şi tăria – şi, socotindu-se-mpăcat, îşi vârî cu grijă în sân comoara.

Focul se risipea şi murea. La lucoarea lui roşie, se aşeză cu faţa în sus pe pământul gol şi călduţ, cu mânile sub ceafă, şi rămase o clipă cu ochii deschişi, chemând dinspre stele somnul. Adormi într-o clipă şi prinse a sforăi cu modulaţii stranii, ca o fiară necunoscută încă. Flăcăii trecură la datoria lor – şi tălăncuţele picurară un timp în noaptea de vară, până ce se alinară abia auzit.