IV Îndeletniciri obişnuite ale ieromonahului şi duhovnicului nostru, părintele Natanail.

C-un ceas înainte de miezul nopţii, bătu iarăşi toaca la Vovidenie c-o melodie nouă şi proaspătă între pădurile neclintite. Jivinile erau ieşite în poieni, din farmecul de piatră al întunericului celui mare, şi, cu capetele înălţate, cu ochii neclintiţi, aşteptară să sune clopotele, al căror înţeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri şi din generaţie în generaţie. Izbucniră şi zborurile de sunete-fantome, alungându-se şi chemându-se din zare în zare. Şi valea schitului rămase după aceea mai tăcută decât înainte.

La cele câteva căsuţe ale monahilor clipiră lumini. Natanail ieşi sprinten şi fără somn în cerdacul lui şi privi făclioarele cerului cu un simţimânt sămănând iubirii. Stătu cu fruntea înălţată şi cu braţele moarte în lungul trupului.

Apoi îşi potrivi pe frunte camilafca şi coborî domol cele patru trepte. Trecu pe cărăruşa grădiniţii, printre tufe de busuioc şi mintă. Când apăsă clanţa de la portiţa tăiată în zăplazul mare cu streşină, – auzi o plângere moale. Un glas de femeie îl salută din cărarea de după zaplaz.

— Sărut mâna, cuvioase părinţele.

Călugărul închise cu stânga portiţa şi întinse dreapta prin întuneric. O umbră încovoiată se apropie şi i-o sărută cu buze reci.

Natanail întrebă încet:

— Care-ţi este năcazul?

— Cuvioase părinte, chiar acuma am căzut aici, venind de peste munte din valea Moldovei. Am adus în căruţă un biet băiet bolnav – ca să-l vezi şi să ne faci o rugăciune. Nu ne lăsa, te rugăm cu lacrimi. Ajută-ne şi pe noi, cum ai ajutat pe alţii. Am desprins iapa de la hlube ş-am dat-o să pască. Ne punem să-mbucăm şi noi ceva până ce te-i întoarce cuvioşia ta de la biserică.

— Bine, aşteaptă-mă, răspunse cu acelaşi glas încet monahul.

Se lăsă pe cărare la vale şi puse şi el o pată de umbră mişcătoare pe zidul vechi al bisericii. Pătrunzând în naos, găsi lumini aprinse şi murmure de rugăciune. Se alătură la strana dreaptă şi se cufundă, cum îi era obiceiul, cu totul în slujba aceasta de noapte, care-i era mai plăcută între toate slujbele şi rânduielile monahiei. Era ceva cu totul lui tot deosebit de lumea lui de altădată şi chiar de viaţa zilnică a mănăstirii. Paşii slujitorilor aveau un tact sonor, care însă părea străin de ei; glasurile, intonând cântări, păreau ale zidurilor ş-ale morţilor de sub lespezi. Şi umbrele sinistre, cu rase şi camilafce, păreau că numai se agită mute – după ritmurile monotone şi străvechi – aceleaşi şi aceleaşi de secole. Acest misticism şi această înfricoşare îi făceau bine, – ca o suferinţă după care ai pace şi somn odihnitor.

Murmurând melopei bizantine, se cufundă ca într-un abur al altei stări, în care se găsea, tot treaz şi viu, cu vederile aţintite în icoana cea mare, din care Fecioara îl privea cu ochi umezi de nespusă tristeţă. Avea în el mila păcii, cum spunea cartea. Era ceva armonizat cu starea de uitare şi împăcare pe care o simţise în sine în acea zi unică de august.

«Fericiţi cei săraci cu duhul», se gândea el, în timp ce cânta şi primea în suflet privirea omenească a icoanei. Adică fericiţi acei care pot lepăda neliniştea judecăţii: care nu-şi trudesc zadarnic mintea, căutând chei ce nu sunt la lăcăţi ce n-au fost. Nu râvnesc să răstălmăcească datinile. Nu visează să răstoarne domniile şi stăpânirile. Căci spiritul este demon de nemulţămire. Aşa că cel sărac întru duh se mulţămeşte cu ale sale ca floarea şi ca paserea, urmând un destin al împăcării totale.

Gândurile acestea pluteau mai mult în el, ca un sentiment. Se silea să nu le dea o formă, ca să nu strice întru nimic echilibrul în care i se părea c-a ajuns; ca să puie cât mai puţină reflexie a propriei lui stări, asupra căreia, ca pe o rană grea, se prinsese o uşoară şi transparentă pieliţă; la o silinţă ori la o zguduire, putea iarăşi sângera cu uşurinţă.

În jurul lui se făcu o pauză de tăcere. Atunci tovarăşii săi în haine cernite i se arătară în ipostaza lor omenească. Nu mai erau umbre mute, oscilând după murmurul zidurilor. Şopteau în apropierea lui cu glasuri adevărate, vorbind despre lucruri mărunte. Cu obrazurile ofilite de truda zilei, cu guri ştirbe şi strâmbe, unii căscau prelung şi zgomotos, apoi, cu mare mulţămire, îşi netezeau bărbile. A doua zi, de şi era Pantelimon, trebuiau iarăşi să se ducă unii la coasă, alţii la adunat; altora le era rânduită slujba la pădure. Vorbeau despre toate acestea amestecând în ele frânturi de psalmi.

Un bătrân sărman se tânguia c-o voce slăbănoagă că i-a furat cineva fasolele de pe trei haraci. Iar fratele tânăr şi spân, cu pletele retezate, care sta în apropierea lui, îl mângâie întorcând spre dânsul un bot viclean:

— Adă-ţi aminte, cuvioşia ta, că le-ai cules singur pentru mâncarea de ieri. Ş-ai avut la ele şi undelemn.

Bătrânul rămase mirat şi spăimântat de această descoperire.

Luminile se stinseră, Natanail ieşi din biserică cel din urmă, singur.

La portiţă, găsi iarăşi umbra femeii încovoiate. Se tânguia cântat:

— Ce facem, cuvioase părinţele, ce facem?

Călugărul se opri:

— Unde ţi-i băietul?

— Aicea în căruţă, cuvioase părinte, sărutăm dreapta. Iapa-i hrănită, omul a legat-o, – şi poate să m-ajute să-l aducem în chilie la cuvioşia ta.

— Eşti cu bărbatul?

— Da’ nu mi-i bărbat, îs văduvă, părinţele, nu mi-i bărbat. E un om din sat, pe care l-am rugat să vie cu mine. Un om are altă putere şi alt cap. Tare te rog să te milostiveşti şi să nu ne leşi.

— Bine. Aduceţi-l.

Trecu iarăşi prin grădiniţă simţind sufletul busuiocului, intră în casă, şi-şi aprinse singur lampa. Hotărâse ucenicului să nu-l slujească niciodată noaptea. Dintr-un cotlon al cerdacului, Ţubichi îl urmase, ş-acuma se purta bucuros prin casă, mişcând din rămăşiţa-i de coadă. Îl văzu încordându-se atent şi mârâind.

— Fii cuminte, Ţubichi, îi zise el. Sunt nişte oameni năcăjiţi.

Căţelul tăcu. În cerdacul de scânduri tropăiră paşi. Natanail feri uşa în laturi şi, din întuneric, intră cu spatele înainte o namilă de om deşirat, ridicând şi purtând de cap şi de umeri pe bolnav. Sufla şi foşăia cu părul zbârlit şi cu ochii tulburi încă de somn. Femeia părea agăţată de picioarele băiatului, – şi se împiedică de prag.

O clipă şi omul şi văduva rămaseră în mijlocul odăii, bălăbănind între ei trupul şi căutând, cu capetele întoarse, locul unde să-l aşeze. Văzură laiţa dintre ferestre şi-l aşezară acolo, tropăind neregulat. Icoanele erau aproape, deasupra. Şi măsuţa cu cartea deschisă, cu aghiasma pregătită şi cu potirul acoperit. Călugărul îşi puse veştmântul slujbei şi Ţubichi ieşi umilit pe uşă, cum ştia că-i porunca şi rânduiala.

Natanail se apropie de laiţă. Văzu un schilod de care nu se înfricoşă, căci asemenea privelişte nu i se arăta întâia oară.

Era, într-o cămaşă de câlţi, un vierme omenesc – zgârcit, cu braţul şi piciorul din dreapta răsucite şi moarte. Restul trupului – oase în bolnavă piele fumurie. Un cap de ceară murdară pe care începeau să crească tuleie; gura strâmbă, ochii pe jumătate închişi, cu supuraţii de rană.

Călugărul se întoarse ca izbit în piept şi privi spre femeie. Sta răsucită într-o parte, cu mâna la gură şi cu ochii în pământ. Omul deşirat ieşise.

— Lampa mică de sticlă lăptoasă ardea ca şi cum şi-ar fi luminat sieşi.

Monahul întrebă:

— Dumneata ai născut acest trup, femeie?

— Eu l-am născut, părinte, dar era întreg şi curat. Şi i-a venit dintrodată boala asta, la opt ani. Am chinuit cu dânsul pe la doftori şi prin spital. Dacă am văzut că nu-i folos, l-am lăsat. Zace aşa, se împuţinează şi se usucă de doisprezece ani.

— Mai ai copii?

— Nu mai am, părinte, nu mai am. Am avut, dar au murit când erau de ţâţă. Apoi, după asta, s-a prăpădit şi bărbatu-meu. Drept este că mi-a lăsat o leacă de avere, însă-s singură şi fără ajutor.

— De ce suferinţă a murit bărbatul dumnitale?

— Nu pot pentru ca să ştiu, părinte, nu pot să ştiu. A pierit de tânăr, dintr-o umflătură de picioare şi de nişte bube. Fusese în putere – şi nu în multă vreme a căzut. Eu socot că să-i fi dat cineva ceva.

— Cine şi ce să-i deie?

— Ei, cuvioşia ta parcă nu ştii? Sunt duşmani şi duşmance pe lumea asta, care n-au hodină cât te văd mulţămit. Aşa nu s-au îndurat să mă lese cu soţul meu şi cu ale mele – şi i-or fi făcut farmece, i-au dat să beie veninuri. S-a bolnăvit, s-a pus la pat, şi nu târzie vreme a murit. Acu eu ce-am putut face, după mintea pe care-o am şi poveţele pe care le-am aflat? Cât a fost el bolnav, m-am dus la unele babe să deslege ce-au legat altele. Am fost la preoţi de-ai noştri ş-am dat slujbe. Am ars lumânări întoarse – ca să se topească duşmancele cum se topeşte ceara. Am pus la gâtul lui rugăciune scrisă pentru toate bolile ştiute şi neştiute. Am zvârlit noaptea în răspântie usturoi descântat, împuns cu ace – în care era blăstăm pentru cele care mi-au otrăvit şi mi-au bolnăvit omul. N-am folosit nimica. Ei, zic, dacă s-a-ntâmplat aşa cu voia lui Dumnezeu…

— Cum cu voia lui Dumnezeu?

Femeia ridică fruntea, fără să înţeleagă. Apoi căzu iarăşi în tânguirea-i monotonă.

— Dacă s-a-ntâmplat aşa, zic, bine c-am rămas măcar cu băietul. Dar, când era de opt ani, s-a bolnăvit şi băietul. Şi năcăjesc de doisprezece. Mi-a hotărât primarele, acu doi ani, să-l duc la spital. Dar parcă ce-am folosit? Acolo-s mai mult aşa, nişte înşelări.

— Unde?

— La spital. Cuvioşia ta parcă nu ştii? Şi văzând că-s numai nişte înşelări, am stătut să vedem ce s-a alege. Am primit babe de-a noastre şi ţigănci şi iar au început să deslege şi să descânte. Şi la fiecare dădeam şi eu ce aveam – slănină şi făină – pe lângă parale, şi aşteptam să se întâmple o minune. Văzând că-ntârzie şi eu rămân tot aşa de râsul duşmancelor, am prins a mă duce de iznoavă încolo şi-ncoace, pe la preoţi deslegători, despre care am auzit veste. Aşa, nefolosind de la niciunul, am aflat despre cuvioşia ta. Acuma am nădejde.

— De la ce oameni ai aflat şi ce-ai aflat?

— Am aflat de la oameni de la noi. Chiar ş-acest gospodar, cu care am venit, cunoaşte pe cuvioşia ta – şi zice c-a fost el aici, la mănăstire, o dată, pentru nişte boi furaţi…

— Ei?

— Ei, cuvioşia ta parcă nu ştii? Şi-a spus el năcazul ş-a îngenunchiat sub patrafir, şi cuvioşia ta i-ai cetit. Şi-apoi, când se-ntorcea acasă, iaca vede într-o poiană boii, păscând. Îi avusese prăpădiţi şi furaţi o săptămână – şi, dac-a fost voia lui Dumnezeu, prin rugăciunile potrivite şi cu darul cuvioşiei tale, iată hoţii au lepădat boii şi boii s-au întors singuri în poiana aceea. În care poiană, tot după voia Celui-de Sus, a nimerit omul ca să-i găsească şi să se bucure. Aista-i Iordache Axinte din Podoleni. Cuvioşia ta îl cunoşti.

Călugărul nu răspunse.

— Acuma ce te rog eu cu lacrimi, cuvioase părinte? Să-ţi faci o milă ş-o pomană cu acest copil sărman şi bolnav şi să te îndupleci şi pentru mine, care-s văduvă singura pe lume şi fără mângâiere. Să slujeşti în noaptea asta spre Sfântul Pantelimon, să ceteşti şi s-atingi cu mâna această suferinţă, ca să se curme acest năduh al meu.

— Bine, să cetesc, încuviinţă monahul. Însă darul cu care-am fost învrednicit, femeie, este pentru alinarea mâhnirilor, pentru rănile sufletului, căci asupra unui trup ca acesta, ros şi ars, numai unul Dumnezeu mai are putere.

— Asta ştiu, părinte, şi mă pricep, după mintea pe care-o am, tresări femeia. Aşa că te rog să ne faci o cetanie, ca să ne alini şi să ne izbăveşti.

Cu fruntea încreţită, Natanail trecu spre cartea deschisă, o luă şi veni spre laiţă.

— Am adus şi puţintele daruri, după puterile noastre… adaose femeia cu glas dulceag.

— Acelea dă-le sărmanilor care se află în mare lipsă.

— Da, părinte, însă te rog să nu mă leşi. Să ceteşti, ca să ne izbăvim. Să se isprăvească odată!

Însfârşit, călugărul înţelese. Rămase nedumerit, privind lung la fiinţa informă, pe jumătate moartă, din faţă-i. Nu făcea nici o mişcare. Abia sufla. Din când în când îşi zbârcea uşor nasul şi buzele.

Natanail se-ntoarse spre femeie. Întrebă cu voce joasă:

— Vrei să moară?

— Of, Doamne, se tângui ţăranca, dacă te-ai îndura pentru o binefacere ca asta, ca să se izbăvească, n-aş uita pe cuvioşia voastră până la sfârşitul zilelor mele.

Muierea deodată începu a scânci şi-a lepăda lacrimi, – îngenunche şi bătu metanie.

Natanail reveni cătră icoane şi rămase o clipă în tăcută cugetare, – în timp ce femeia se ridicase şi-şi păturea fustele. Îndată după asta deveni atentă, cu gâtul întins, aşteptând începutul minunii.

Monahul porni cetania moale şi monoton. Într-o vreme se surprinse cu gândul la florile poienii pe care o străbătuse în amurg. Se reculese şi înălţă glasul. Femeia asculta cu ochii deschişi mari, hipnotizată. Pentru dânsa murmurul omului negru era vraja de mult aşteptată, întru care nădăjduia c-o înfricoşată pasiune arzând concentrată în pupilele-i enorme.

După ce isprăvi, Natanail închise cartea în scoarţele-i tari ş-o ţinu între palme. O înfăţişă femeii, ca s-o sărute. Ea îşi făcu pripit cruce şi-şi puse buzele pe pielea lucie, apoi, încovoiată, umblă cu buzele ţuguiate după mâna dreaptă a călugărului, pe care-o sărută în treacăt, cu smerenie, fără s-o atingă cu degetele ei.

Monahul se-ndreptă ş-o privi o clipă, grav.

— Acuma du-te cu pace, rosti el rar. Nu mai păcătui cugetând ceea ce nu se cuvine, căci Dumnezeu are hotărârile sale nestrămutate pe care nu le putem pricepe.

— Aşa-i, părinte, răspunse femeia suspinând.

Natanail însă observa lesne că ea nu înţelege nici un cuvânt – şi că-i mişcată numai de sunetul glasului lui şi de clipa solemnă când era încredinţată că s-a hotărât definitiv moartea schilavului şi nefericitului său prunc.

— Voi să mai adaoge ceva, însă se răzgândi şi renunţă deplin, întorcându-se în sine.

— Luaţi băietul, zise el.

— Da, părinte, să chem numai pe cumătrul Iordache, să-mi ajute. Aşa că eu aş lăsa ceva de-o moliftă – dacă binevoieşti să-ţi aduci aminte cuvioşia ta, de mine, amărâta… Şi te-aş ruga de pomenirea morţilor mei, pentru care las zece lei; pentru tătuca şi mămuca şi pentru bărbatu-meu.

— Ion, Maria şi Ion. Şi pe mine mă chiamă tot Maria. Părinte, roagă-te pentru noi.

Începu să desnoade prelung un colţ al broboadei de matasă. Apoi ridică fusta cea nouă şi roşie de deasupra şi căută într-un buzunar de la fustele de dedesubt. Potrivi însfârşit banii şi-i lăsă pe colţul mesei, lângă carte.

— Bine, bine, rosti Natanail cam nerăbdător. Lasă-i acolo. Sunt ai sfântului Schit. Pentru rugăciunile mele eu nu primesc niciodată nimic.

Femeia era încredinţată că acestea-s numai vorbe de ritual – şi-i plăcea forma în care călugărul acela subţire şi boieros îşi primea plata.

— S-aduc pe cumătrul Iordache… se grăbi ea, bocănind cătră uşă.

În aceeaşi clipă Ţubichi, afară, se repezise din cotlonul său la intrarea cerdacului, lătrând ascuţit, cu zvâcniri energice.

Femeia deschise uşa. Lumina dinăuntru curse brusc în întuneric.

— Vai! strigă ea cu spaimă ascuţită şi se dădu îndărăt.

— Ce este? întrebă monahul stând cu spatele spre ea şi înturnând numai capul peste umăr. Căţelul bătea cu aceeaşi îndârjire.

— Mi-a căzut inima din loc, cuvioase părinte, şi de-abia îmi trag sufletul. Este aicea un om străin, care vrea să intre. Am socotit întâi că-i un hoţ.

— Mai ştii, se poate şi una ca asta, – răspunse o voce groasă din cerdac. Taci, măi coteiule, că nu-ţi fac nici o stricăciune. Am treabă cu părintele Naftanail.

Călugărul se răsuci în loc.

— Oricine-ai fi, intră şi ajută acestei femei să-şi ducă băietul afară, la căruţă.

— Dar cumătrul Iordache unde-i? întrebă iute văduva pe străin, parcă i-ar fi fost veche cunoştinţă.

— Care cumătru Iordache? Nu ştiu. A fi omul cel lung care doarme sub căruţă, lângă gard. M-am împiedicat de picioarele lui. Cumplit doarme. Poţi să-i tragi cu puşca la ureche şi nu se deşteaptă.

Vorbind, lepădase lângă uşă boclucurile pe care le-avea învălite în suman – şi aşezase pălăria deasupra. Apucă pe bolnav de cap şi de umeri şi femeia cuprinse picioarele.

Omul se retrăgea îndărăpt şi călugărul îl observa din locul său.

Era pentru el un chip necunoscut. Un om mare, spătos şi balan, cu privirea alburie. Era Pintilie, tovarăşul lui Onuţă.