X Aici pare că se arată slujba celor două cinstite feţe Onuţă şi Pintilie, – însă nu e vorba despre asta.

De partea cealaltă, în valea mănăstirii, la casa părintelui Tihon, caravana încă nu se urnise. Stătea pe loc, cu boclucurile risipite, aşteptând carăle, după care atât bătrânul monah, cât şi Averchie ucenicul său porniseră de la răsăritul soarelui. Unul într-o parte, altul în alta; nădăjduiau să izbândească. Mai bine două cară decât niciunul.

Deocamdată, la acest ceas, nu mai era nădejde decât de unul, căci părintele Tihon tocmai se întorcea, c-o înfăţişare nefericită.

— N-am ce le face, zicea cuvioşia sa ridicând palmele în laturi de o parte şi de alta a pieptului. Azi trăiesc pe lume altfel de oameni decât în alte vremuri. Odată erau ţăranii mai iuţi şi mai săritori. Acuma unul are a se duce la coasă; altuia i s-au prăpădit boii în pădure, altul vrea să se mai gândească: până la amiază a vedea el ce-a face… Decât îţi vine să crapi de ciudă. M-am întors şi eu într-un răsuflet, cu nădejdea că va fi făcut Averchie vreo ispravă în sat la Nemţişor. El îi mai tânăr şi-i mai în putere. Pe lângă asta, îi mai îngrozeşte cu vorbe din Sfânta Scriptură.

Astfel încât rămăsese nădejdea la Averchie. Bătrânul sufla şi-şi ştergea năduşala de pe frunte cu mânica rasei, şi se tot ducea în colţul cerdacului, privind în lungul hudiţii.

Dar până să vie fratele Averchie, judecătorul, înfăţişând tuturor, celor de faţă lista scrisă cu creionul cel rău, le dovedea că nu poţi să te bizui niciodată pe oameni. Familia Irimescu sosise cea dintâi, odată cu dânsul. Erau şi cei care puseseră lucrul la cale de cu sară. Însă alţii întârziau; unii nici n-aveau să vie. Ba îi durea capul; ba se temeau de ploaie. Fuseseră şi unii sinceri, care mărturiseau că s-au răzgândit.

— Iată cu ce lume avem de-a face… zise încet Rolea cătră duduia Olimpia, lăsând să cadă hârtia şi apoi lovind-o dispreţuitor cu bastonul.

— Văd, răspunse ea zâmbind; îţi mărturisesc însă că nu mă supăr de loc. Vom fi mai puţini şi asta mă bucură. Lasă lista, domnule judecător.

Rolea urma să distrugă hârtia, ca pe-o vietate vinovată, iar Olimpia urmărea zbaterile ei c-un zâmbet de mâhnire simpatic şi plăcut, pe care şi-l cunoştea, – de-aceea făcea necontenit în juru-i risipa acestei flori. Orice cuvânt îl întovărăşea de zâmbet. Râdea însă rar.

Pachetele cu provizii şi hainele de vreme rea săteau unele peste altele în preajma scării cerdacului. Călătorii treceau în sus şi-n jos pe lângă ele şi le cercau cu vârfurile ghetelor şi ale beţelor.

— Fiţi cuminţi, copii, grăi cucoana Didina, să nu stricaţi vreo farfurie!

— Cum se poate, frate dragă, se miră Lepădatu, ai luat şi farfurii? O excursie eu ştiu că se face fără aceste obiecte de prisos, create de civilizaţie.

— Cunosc eu pe cineva, care are să-mi ceară întâi şi-ntâi tacâmuri… răspunse doamna Lepădatu blând, însă foarte sigură de sine.

— Mi se pare că de data asta – o dată în douăzeci şi cinci de ani – nevastă-mea are dreptate… constată cu glas destul de tare Lepădatu. Din toată inima însă doresc să văd carul cu boi. Mi-aş lua de-o grijă, ş-am porni imediat spre destinul nostru.

Călugărul se-ntoarse din colţul cerdacului, de unde privise iară în lungul hudiţii.

— Cucoane Emil, zise el, dă-mi mata voie, te rog, să te-ntreb de ce aveţi lipsă aşa de mare de car…

— Cum? întrebă Lepădatu surprins.

— Ce nevoie aşa de mare aveţi de car cu boi? Ca să mergeţi mai departe, la Secu ori la Agapia, nu zic, bine este să ai car. Dar Pocrovu-i colea, o palmă de loc…

Traian Rolea interveni, împungând înainte cu arătătorul mânii drepte.

— Acesta, părinte, e un lucru pe care l-am hotărât asară, şi trebuie să facem cum am hotărât. Asară şi cuvioşia ta ai fost de părere să luăm numaidecât un car cu boi.

— Am fost, domnule Traiane, nu zic că n-am fost; dar dacă văd că-i aşa de greu, nu mai sunt. Eu vă spun drept: tare mă tem că Averchie are să se-ntoarcă şi el fără car. Dac-ar fi fost de găsit, găseam şi eu. Acuma să vedem ce zice el dacă vine şi ne găseşte aşa, cu boclucurile lepădate… Ce facem fără car? Tare-s curios să ştiu ce-ar zice Averchie. Să vedem, căci îl zăresc că vine singur.

— Doamne, iartă-mă! se cruceşte Averchie. Parcă toţi s-au vorbit şi s-au înţeles să purceadă care încotro, cu treburi care de care mai grabnice. Unu-i la spital, altu-i la târg, altu-i la pădure.

Judecătorul îşi încrucişase braţele pe piept, ca un celebru împărat, şi aştepta încruntat deslegarea încurcăturii.

— S-ar părea că ne-am oprit, vorbi râzând cu veselie Veruzi. Ne-am oprit înainte de-a fi plecat. Însă eu mă-ntreb cu mirare: cine ne poate opri? Nu ne poate opri nimeni. Plecăm şi s-a isprăvit. Mi se pare că, în ceea ce mă priveşte, am contestat necesitatea carului şi a boilor. Îmi pare rău numai că am întârziat. La Pocrov e plăcut să ajungi înainte de a fi soarele în putere. Acuma ce facem cu bagajele?

Privi de sus în jos spre judecător.

— Cei care aveau ieri planuri şi idei acuma n-au niciuna. Să ne-ntoarcem în altă parte. Frate Averchie, am aşteptat cu toţii sosirea ta, ca să ne dai deslegare şi să ne spui ce putem face cu asemenea tărhat, dacă n-avem carul?

— Apoi ce să facem, domnule? Boclucurile aceste mai uşoare le împărţiţi între dumneavoastră – fiecare luându-şi ce-i al său. Iar coşurile cu mâncare aş zice să le-ncărcăm în spate eu şi cuvioşia sa părintele Tihon. Ce-i a sui o măgură? Îndată am ajuns – şi, la întoarcere, povara cea mai uşoară o avem noi, ca şi Isop.

Emil Lepădatu încheie cu blândeţă şi cu supunere:

— Se vede că aşa ni-i scris şi altfel nu putem face.

După două ceasuri de întârziere, se grăbiră mai mult decât trebuia. Fiecare îşi răpi de jos haina de ploaie şi ieşiră buluc pe poartă. Doamna Irimescu, mititică şi uscată, chiar de pe loc începu a opri şi a povăţui pe copii cu umbreluţa ei scurtă, – făcând semne şi agitând-o cu grijă aprinsă. Monahul şi ucenicul său găsiră, la un loc ştiut, două beţe groase, şi, încovoindu-se greu din şale, încărcară în spate panerele cu mâncare.

— Doamne ajută! murmură Tihon, făcându-şi semnul crucii.

Averchie îşi şterse sudoarea cu mâna liberă şi oftă murmurând:

— Bucuratu-m-am şi m-am înveselit de mila ta, – că ai cătat la întristarea mea şi ai aflat de amărăciunea sufletului meu…

Pe loc se simţiră amândoi mai uşuraţi şi porniră cu paşi mari în urma musafirilor.

Mergeau toţi în destul de bună rânduială şi veseli, – cucoana Didina şi duduia Olimpia în frunte. Totuşi, de la o vreme, sub brazi, calea se făcu pietroasă şi povârnită.

— Îmi daţi voie, doamnele mele? zise pictorul, uşurându-le de hainele ce duceau pe braţe. Aşa are să vi se pară pădurea mai frumoasă.

— Într-adevăr… zâmbi Olimpia.

Veruzi aşteptă pe Rolea şi-i şopti la ureche, lăsându-l să treacă pe lângă el:

— Rog pe prietini să nu fie invidioşi, nici geloşi.

Judecătorul zâmbi şi el fără supărare, simţind până în fundul sufletului mireasma şi răcoarea pădurii. Iar prietinul său, oprind pe Averchie şi pe Tihon, aşeză fiecăruia pe braţul liber câte una din hainele doamnelor.

Bătrânii acceptară cu dragă inimă povara aceasta nouă, însă neînsemnată. Dar se întâmplă şi-n lucrurile mărunte aceleaşi fenomene dramatice ca şi în cele mari. În vremea cruciadelor, oamenii erau cuprinşi de delir şi jucau în spasmuri, fără motive aparente. Era îndestulător să fie adunaţi la un loc. Astfel, în lungul culmii care duce Ia Pocrov, unul după altul, fără nici o justificare vădită, călătorii se opreau şi lăsau în braţele lui Averchie ori ale părintelui Tihon hainele pe care se cuvenea să le poarte ei. Pe urmă păreau mai uşori şi cu mult mai bine dispuşi decât înainte.

Monahul stătu o clipă pe loc şi se îndreptă puţin din şale, gemând. Erau aproape sus, pe culme, la drumul pietros. Cei dinainte poposiseră şi ei în jurul doamnei Lepădatu. Gălăgia se potoli şi vântul trecu zvonind prelung pe culmile brazilor.

— Averchie, grăi bătrânul Tihon, mai spune ceva din cărţile tale, ca să mă răcoresc şi să pot ajunge la liman…

Europenii îi priveau cu curiozitate şi simpatie.

— Apoi, cuvioase părinte, răspunse Averchie, dumnealor au făcut ca acel flăcău despre care spune o vorbă veche… Se ruga pentru puţintel lucru la început – cătră o fată… Şi pe urmă a păţit fata aceea cu el ce-am păţit noi cu dumneavoastră.

Cel mai mare haz îl făcură femeile. Iar Veruzi, întorcându-se spre bătrâni, se simţi mâhnit şi mişcat.

— Când, dintr-odată, doamna Irimescu ridică umbrela, o lăsă să cadă în râpă şi dădu drumul unui ţipăt uscat. Cu gura încremenită într-un rictus, sta atârnată oarecum de culmea de deasupra.

Toţi se răsuciră, ca şi cum ţipătul îi împunsese. Văzură pe o stâncă doi oameni cu puştile aplecate ameninţător. Purtau sumăieşe scurte şi pălării cu borurile aplecate pe ochi.

— Nimeni să nu vâşte! strigă Onuţă răspicat. Mânile sus!

Pintilie întrebă îndată după el, fioros şi grozav:

— Este vreunul care n-a înţeles?

Cu toţii înţeleseseră, electric. Ridicară braţele şi rămaseră solemni. Doamna Irimescu avu un sughiţ şi-i izbucniră lacrimile. Se lăsă la pământ.

— Au înţeles! rânji Onuţă cătră tovarăşul său. Ca la cimotograf!

Bătrânii îşi puseseră poverile jos şi răsuflau ştergându-şi sudoarea. Porunca bandiţilor pe dânşii nu-i privea. Averchie totuşi se găsea înfricoşat pentru asemenea nedreptate şi silnicie.

— Uscatu-mi-s-a vlaga, mormăi el, amintindu-şi de vorbe vechi şi sfinte; uscatu-mi-s-a vlaga ş-am rămas ca un hârb de lut. Şi limba mi s-a lipit de cerul gurii.

Veruzi încercă să parlamenteze, cu veselie silită:

— Ce voiţi de la noi, oameni buni?

— Aşteaptă, cucoane, ş-ai să vezi… îi răspunse slujbaşul cel mare şi bălan.

Onuţă ţipă cu răutate:

— Măi Pintilie, nu-i scăpa la vorbă că-i rău! Care-a crâcnit? Tu, cel bărbos şi cu capul ca genunchiul! Nu te clinti. Şi nici nu zâmbi, nici nu da din deget. Dacă n-asculţi, eu te puşc.

— Dacă mă mai întrebi odată, gata! rânji Pintilie.

Averchie clăti din cap cu întristare şi dezgust:

— Până la cer îşi ridică fălcile şi cu limba lor mătură pământul!

Onuţă aruncă spre bătrâni şi spre povara lor o privire în treacăt, şi se statornici dârz şi crud asupra celor de subt el.

— Acuma ascultaţi ce vă spun eu, zise el cu linişte, şi nimeni să nu facă altfel, sub pedeapsa morţii…

Judecătorul îl aţintea sever.

— Vină dumneata întâi, i se adresă banditul, şi lasă aici, la picioarele mele, tot ce ai. Pe urmă treci vama şi aştepţi cuminte. După asta vine cel bărbos, care chitea că poate râde. La urmă, boierul cel căruia i s-a stâns ţigara în gură…

Lepădatu se gândi cu oarecare amărăciune: «În această clipă am pierdut o frumuseţă de ţigaretă de chilimbar, pe care o am de optsprezece ani, când am făcut cu Didina cea dintâi călătorie la Paris. Pe acolo nu sunt hoţi…»

Şi trecu şi el, încovoiat, spre vamă.

Onuţă îşi urmă poruncile:

— Cu femeile şi cu copiii n-avem nimica. N-avem ce le lua. Mâncările, pe care le poartă părintele şi cu ucenicul său, rămân la noi. Atâta.

Onuţă făcu semn şi bărbaţii coborâră iar în râpă. Voia să mai poruncească ceva, – când, simţind paşi din susul drumului, tresări. Ridicând arma, o sprijini cu condacu-n umăr. Pintilie rostogolea ochi fioroşi, nehotărât şi-n mare tulburare.

Apoi auzi pe Onuţă destinzându-se într-o răsuflare prelungă.

Din sus, venea, cu beţişorul lui şi cu trăistuţa, părintele Natanail.

Se opri mirat, apoi se-ntunecă. Îşi aruncă ochii spre pâlcul încremenit din vale. După aceea şi-i întoarse spre slujbaşii pustiei.

— Pintilie, zise Onuţă, pasă şi ia mâncarea, care nouă ni-i de mare folosinţă.

Averchie se opinti, ridică amândouă coşurile şi le înfăţişă lui Pintilie, care le cuprinse la un loc şi le purtă uşor c-o singură mână, pe când cu cealaltă ţinea puşca cu oţelele ameninţătoare.

— Salutare, părinte! strigă Onuţă cătră Natanail. Şi slobozi un foc de puşcă pe deasupra râpei. Femeile răspunseră cu ţipete. Duduia Olimpia rămase râzând ciudat, ceea ce dădea o înfăţişare tristă feţei ei delicate.

— Salutare, părinte! rânji şi Pintilie, trecând semeţ pe dinaintea monahului.

Şi slobozi şi el un foc. Ecourile, fierbând, s-alungară şi s-amestecară. Ţubichi începu să latre ascuţit, trimeţând şi el alte ecouri cătră cele dintâi.

După ce hoţii se mistuiră în sihlă, Averchie se aşeză la pământ şi-şi îndreptă şalele dureroase, răstignindu-şi în laturi braţele. Rosti cu linişte şi cu credinţă:

— Dreptul ca finicul va înflori şi ca chedrul Livanului se va înălţa. Doamne, fă-i ca pulberea în vânt şi ca pleava în vifor.

Nedumerit încă, Natanail mai făcu câţiva paşi spre musafiri; dar dintrodată fu lovit şi el de mare spaimă. În acelaşi timp, agitând mâna stângă, doamna Olimpia Mironeanu ţipă, fixându-l ca pe-o urâtă vedenie. Natanail ocoli cu pas grăbit râpa şi se cufundă şi el în altă parte a desimii. Când doamna Mironeanu, agitând aceeaşi mână, ridică, iar ochii, cu bolnavă curiozitate, el nu mai era sus pe stâncă.