XI Părintelui Natanail i-a sosit sol din altă lume
Era aceeaşi fiinţă gingaşă pe care o cunoscuse cu treisprezece ani în urmă. Aceeaşi figură cu zâmbetul mâhnit, neadevărat şi înşelător. Ş-o văzuse întâia oară aproape în aceleaşi locuri, ceva mai la deal, spre Pocrov, pe drumul lui Ştefan-Vodă.
Era atunci un student tânăr de douăzeci şi trei de ani. Venea din aceeaşi poiană cu bisericuţă de lemn. În spate, avea un sac de pânză verzie cu curele aduse pe umeri şi pe la subsuori. Mâna stângă şi-o ţinea sprijinită în cureaua ei. În dreapta, avea un băţ cu vârf de fier. Împungea cu el, din când în când, bureţii veninoşi din marginea cărării. Tocmai scobora spre mănăstirea Neamţ, întrebându-se dacă nu cumva e într-o zi de post şi dacă va găsi ceva de mâncare la arhondaric. După amiază pleacă mai departe, spre Secu şi spre Agapia.
Îşi făcea socoteală şi nu ştia dacă e într-o sâmbătă ori într-o vineri. Mâncarea amiezii, – dacă era vineri, îi apăru săracă şi îndoielnică.
Izbi cu fierul într-un splendid burete cu pete roşii, şi, când ridică ochii, văzu la cincizeci de paşi, cotind pe după brazi şi suind spre el, doi drumeţi. Un domn în vârstă, care nu părea să aibă mai mult de patruzeci şi şase de ani. Cifra aceasta tânărul o socoti arbitrar, însă i-o statornici definitiv. Era mijlociu la statură şi îndesat. Cum îl zări pe tânărul care cobora de la deal, începu a râde, întoarse capul şi spuse ceva fetei.
Căci tovarăşa lui, care umbla alături cu paşi mărunţi, nu putea să-i fie decât fiică. Îi dădu cu preciziune douăzeci de ani. La cuvântul domnului în vârstă, ea ridică ochii şi privi în susul dealului. Avu un zâmbet: i se lumină dintrodată figura. Pe urmă îşi plecă fruntea şi zâmbetul pieri.
Tânărul, mai înţelese cu preciziune că trebuie să se oprească, să-i aştepte şi să-i salute.
Domnul cel scurt şi îndesat venea cu mânile slobode la deal. Fata se sprijinea într-un baston, o cârjă de cireş, care, desigur, nu era a ei, ci a tatălui său. Era un baston bărbătesc, cum se purta în acea vreme.
Într-adevăr, când nu mai erau decât cinci paşi între ei şi el, tânărul se opri. Îi salută. Tatăl îi răspunse cu politeţă, scoţându-şi destul de larg pălăria tare şi descoperind un păr cărunt, neorânduit şi des. Fata zâmbi iar, încordându-se uşurel cu bărbia în piept. Purta o panama băieţească şi o rochie de pânză de în în coloarea năsipului. În picioare, pantofi subţiri cu călcâie înalte. De aceea păşea delicat ş-avea nevoie de bastonul tatălui său.
La doi paşi, domnul stătu pe loc şi-i vorbi, cu un râs simpatic pe faţa-i brună:
— Bună ziua. Îţi mulţămesc pentru amabilitate. Poate ne-am cunoscut cumva, undeva, la Iaşi? Faci parte din mişcare?
— Regret, răspunse tânărul, că nu fac parte din nici o mişcare. Şi nu cred să vă fi văzut până acum. Sunteţi ieşan?
— Desigur. Altfel ce-aş căuta la mănăstirea Neamţului? Dumneata nu ştii că mănăstirea Neamţului e loc de vilegiatură numai al ieşenilor?
— Nu ştiam. Însă, înainte de a vă cere informaţii asupra mişcării de care vorbiţi, vă rog a-mi-permite să mă prezint: Naum Popovici.
— Cum se poate? Dumneata eşti băiatul colonelului Naum Popovici?
— Da, eu sunt Naum Popovici junior, ca să zic aşa, – medicinist, făcând clasica excursie pe la mănăstirile din munţii Neamţului.
— Tatăl dumnitale e tot în garnizoană la Bârlad?
— Nu. Acuma e la Tecuci.
— Aşa? Eu l-am cunoscut de-aproape pe tatăl dumitale. Am făcut o parte din liceu împreună.
— Atunci se nimereşte bine… zise tânărul, fără convingere.
— De ce se nimereşte bine?
Tânărul tăcu. Se înroşi uşor. Fata privea atentă povârnişul din dreapta.
— La dreptul vorbind, aşa-i. Nu-i nici o legătură.
— Ba este, ba este. De ce să nu fie? protestă domnul, cu politeţă şi mai energic decât se cuvenea.
— Fata se aplecă şi-i şopti ceva la ureche.
— Da, da, fireşte, urmă el. Pe mine mă chiamă Sever Ciudin. Asta-i fata mea, duduia Olimpia. Iar despre mişcare – avem să vorbim noi pe larg mai pe urmă.
— Când, papa? interveni duduia Olimpia, aruncând o privire iute spre tânăr. Noi suim la deal şi domnul Naum Popovici coboară la vale. Noi ne ducem la Pocrov. Dumnealui se duce tot înainte, mi se pare.
— Aşa cred, nu sunt sigur, încercă să lămurească tânărul.
Îi plăcea vocea fetei: precisă şi limpede, c-o sonoritate gravă.
— Atuncea mai rămâneţi în mănăstire?
— Cred c-am să rămân… răspunse nehotărât Naum. Să vă spun sincer: umblu aşa, după vânt şi după soare. N-am nici un ţel şi nici un plan. Mă opresc unde-mi place, ori când plouă.
Tatăl fetei zise cu însufleţire:
— Atuncea eu îţi propun să ne arăţi drumul la Pocrov. Cred că nu-i departe.
— Papa… Parcă noi nu cunoaştem drumul?
— Lasă, frate. Parcă-i vorba de drum? Ascultă, tinere. Ai prilej să afli chiar de la mine tot ce se poate şti despre mişcare.
— Domnule Popovici, tata glumeşte, interveni duduia Olimpia.
— Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios.
— Bine, vă întovărăşesc până la schit, răspunse simplu studentul.
Se-ntoarse spre fată, parcă aşteptând încă un cuvânt de la ea. Dar duduia Olimpia nu părea recunoscătoare pentru hotărârea lui. Părea mai mult mirată. Dar nici acesta nu era cuvântul potrivit: căci părea mai mult indiferentă.
Cugetă dacă trebuie să se simtă jignit.
— Ascultă, domnule Naum, îi zise Sever Ciudin; chestia mişcării, pe care caut eu s-o organizez acum, nu e un lucru de explicat în două cuvinte. De aceea ai să îmi dai voie să-mi iau un răgaz. Trebuie să stăm undeva, într-o odaie, la o masă, să am dispoziţia cuvenită, ş-apoi îţi explic. Dinspre partea asta să n-ai nici o grijă.
— Bine. Eu n-am nimic împotrivă, râse tânărul. Cel dintâi lucru pe care-l facem acuma e vizita la Pocrov.
— A, da; însă asta este mai mult pentru domnişoara Olimpia, căci domniei sale îi place drumul acesta – şi-l face de două ori în fiecare vacanţă.
— Îmi place, zise fata, apa de la fântâna de lângă bisericuţă…
Vorbea serios. Trecu înainte păşind mărunt şi sprijinindu-se în bastonul de cireş. Ciudin şi Naum, alături, o urmară.
— Vra să zică eşti ieşan! îl ispiti domnul Ciudin.
— De când urmez cursurile universităţii.
— Tocmai, reluă Ciudin cu vădită plăcere. Îţi ascult răspunsul şi mă simt întrucâtva mirat, căci nu se poate să nu fi observat în jurul dumnitale mişcarea şi agitaţia unor idei nouă.
— Ba am observat desigur. Şi la noi ideile extreme stau alături, ca în toate universităţile.
— Vorbeşti de socialişti?
— Negreşit, şi de dânşi. Am unii colegi socialişti.
— Şi îndrăznesc, domnule Naum, a te-ntreba, – fără a te obliga să-mi dai răspuns, – dacă simpatiile dumnitale se-ndreaptă spre această categorie.
— Nu sunt nici socialist, nici anarhist, răspunse studentul râzând. Sunt doctorand în medicină.
— Răspunsul acesta, tinere, – răsuflă uşurat Ciudin, – îmi pricinuieşte o bucurie nespusă. Parcă am băut un pahar de apă rece. Atuncea eşti dintre noi.
— Poate din cealaltă extremă? Nu.
— Atunci ai să fii, – după ce te vei convinge, destul de lesne, cred, având în vedere că pari un tânăr simpatic şi serios, – după ce te vei convinge că singura problemă arzătoare în ţara noastră este problema economică…
— Într-adevăr, e o problemă importantă.
— Dă-mi voie. Singura problemă arzătoare este problema economică a capitalului străin şi a străinilor. Eu, prin străini, înţeleg pe evrei. Şi trebuie să ştii că nu sunt contra lor pentru că ar fi răstignit pe Domnul nostru Hristos. Aeestea-s vorbe pentru ţărani şi pentru naivi. Eu sunt contra lor pentru că reprezintă o forţă reală şi ocultă. Deci… Ascultă atent.
— Ascult, domnule Ciudin. Sunt foarte atent.
— Deci la forţă trebuie opusă forţă. Voi adăoga observaţia că noi n-avem nevoie să lucrăm ocult, deoarece suntem la noi acasă şi pe pământul nostru; dar trebuie să lucrăm. Aici ajung la organizaţia pe care am conceput-o eu, pe care o îndrumez şi-n care, mâni, sunt sigur că vei fi şi dumneata.
Duduia Olimpia se opri şi se-ntoarse, surâzând:
— E o organizaţie de natură financiară. Domnul Naum se pregăteşte să fie medic.
— Ei şi? ce are a face? Eu am nevoie de afiliaţi din toate categoriile sociale.
Fata mai făcuse câţiva paşi mărunţi. Se răsuci iar, cu braţele înălţate.
— Am ajuns în poiană. Papa, aici e locul unde eu încep a fugi. Să vedem dacă poţi să te ţii de mine.
— Bine, să fug, dac-aşa-i obiceiul. Aşa facem în toţi anii. Lucrurile serioase le amânăm puţin.
Duduia Olimpia porni repede pe cărare.
— Domnul Ciudin îşi scoase pălăria tare şi rămase cu părul zbârlit, îşi încheie haina şi se lăsă în fugă după copilă. Studentul avu impresia că devine ridicol. Stătu în cumpănă dacă n-ar fi mai bine să se răsucească pe călcâie şi să-şi urmeze drumul lui spre mănăstire. Se trezi alergând şi el cu paşi mari şi-i ajunse îndată, – rotind larg băţul cu clonţ de fier.
Ciudin sufla pripit şi-şi freca îndesat c-o batistă obrazul congestionat.
Zise cătră Naum, rotindu-şi spăriat ochii:
— Eu am şi preceptele mele higienice.
— Asta-i specialitatea mea, zâmbi Naum.
— Se poate, dar şi aici eu n-am păreri ca toată lumea şi pornesc de la observaţii personale. În toată viaţa mea n-am avut nevoie de doctor.
Trecură în cuprinsul chinoviei, spre fântână.
— Dar asta-i altă chestie, pe care eu am s-o discut altă dată cu dumneata, urmă Ciudin, ceva mai liniştit. Să ne-ntoarcem puţin, dacă vrei, spre afacerea cealaltă. Trebuie să ştii că problema e simplă şi soluţia pare evidentă pentru toată lumea. De aceea numai metoda interesează. Şi eu am găsit o metodă care este a mea proprie.
— În chestia economică?
— Se-nţelege, în chestia economică. Dar aici aşa ceva nu se poate discuta; mai ales că duduia Olimpia ne face semn să ne apropiem. Ce este?
— Vreau să beau apă… răspunse duduia Olimpia.
Tânărul îşi lepădă sacul şi băţul pe iarbă şi trecu la roata fântânii. Scoase din adânc ciutura şi o trase pe ghizdele. O aplecă uşurel şi faţa, cu pălăria într-o mână şi bucle subţirele fâlfâind, se înclină şi-şi văzu năsuşorul şi gura foarte rumănă. Îşi muie şi nasul şi buzele, tulburând imaginea.
Fără să mulţămească, se trase la o parte, se-ntinse pe spate în umbra unui măr şi-şi potrivi pălăria peste faţă.
Întinse braţele în laturi şi palpită într-o respiraţie adâncă. Ferind puţin fruntea, rămase c-un ochi descoperit. Şi Naum o surprinse, privindu-l cu ochiul acela negru, cu sprânceană fină.
Închise pleoapa şi respiră iarăşi profund.
