IX Biserica cea mare

Soarele izbucni pe codri şi se risipi în rouă fânaţurilor. La acest ceas al dimineţii, Natanail sări pârleazul grădinii ş-o apucă pe cărare la deal, spre Pocrov, printre flori care abia atunci se deschideau primei clipe de viaţă şi morţii apropiate. Umbla desculţ, cu poalele rasei prinse în cingătoare, îşi purta la subsuoara stângă încălţările şi-n mâna dreaptă un toiegel alb.

Când intră sub cetina grea şi sumbră a pădurii, se opri la un trunchi răsturnat, ca să-şi tragă ghetele; şi porni mai departe, pe poteca uscată şi sunătoare, prin ace moarte de brad. Ţubichi necontenit le adulmeca şi pufnea în ele.

Din când în când soarele străpungea umbra – şi călugărul călca peste flori argintii ale tăcerii. Erau flori asemănătoare cu ale sufletului său. Starea unică de bine din ziua trecută n-o mai avea. Căzuse între cele stinse ale trecutului. Însă soarele zilei nouă răzbătea în el ca şi în această umbră şi-l înflorea.

Într-o vreme se opri şi ascultă râsul unui hulub sălbatic în depărtarea unei văi. Porni iar înainte şi iar se opri ca să-l asculte. În cărare-i trecură sturzi cu sunete scurte uşor fluierate. Ţubichi se năpustea spre ei; rămânea apoi singur, cu botul înălţat, şi-şi întorcea ochii inteligenţi şi-ntrebători spre stăpân.

— Ţubichi, îi zise monahul, nu-i aşa că tu ştii ce spun eu?

Căţelul îşi mişcă bucata de coadă şi tipăi îndărăt spre el.

— Nu te mai năcăji degeaba cu dihăniile şi zburătoarele de-aici. Şi ele sunt sub paza grijei lor şi nu le poţi prinde. Bucură-te numai că le vezi.

Căţelul scheună uşurel; căscând, desfăşură o limbă trandafirie şi-ncovoiată; apoi închise gura şi păru că o înghite. Cum sfatul lui Natanail îi intrase pe-o ureche şi-i ieşise pe alta, căci înţelegerea lui n-avea durată ca instinctul, – se năpusti spre un brad gros. O veveriţă castanie săgetă în sus în jurul trunchiului, într-o spirală care păru o fumegare. Sus, se ridică în două lăbuţe rezemându-se cu spatele în coadă, numai o secundă. Imediat pluti în aer şi dispăru.

Ţubichi o strigă pe nume în limba lui, de două ori. Dar nu-i răspunse decât alt căţel înşelător al singurătăţii.

Suind, Natanail ajunse în locuri mai umede. Trecu printre risipituri de trunchiuri moarte. În formele lor, în aparenţă încă întregi, imensa lume a vietăţilor mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită, necunoscând, ca un element al veşniciei, nici timp, nici repaos.

Abia punea călătorul un picior, ori rezema o mână, – se desfăceau şi se risipeau. Era plin locul de aceşti căzuţi, din care trăiau şi uriaşii vii şi se ridicau tinerii luptând între ei. Între muşchi şi pulberile morţilor, creşteau colonii de bureţi, fantazii ale umbrei şi putreziciunii. Cei mai frumoşi erau zugrăviţi cu otravă roşie. Natanail îi lovea uşor cu toiagul, – ş-alegea, ici-colo, numai hribii, carne delicată şi fină a sihaştrilor. Îi strecura în trăistuţă şi trecea printre alte coloane, răsturnate, care în realitate nu erau decât iluzie, – ca şi întocmirile monstruoase ale domniilor şi ale împărăţiilor.

Într-o râpă înalbăstri fum – şi ajunse până la el miros puternic de răşină. Oamenii ciopleau şi lucrau acolo catarguri de brad. Li se auzeau, în jurul focului, glasurile răsunătoare. Toporul bătu un timp ritmic, scăzu încet-încet, conteniră şi glasurile şi toate deveniră tăcere.

Urcă un tanc oblu, păşind rar şi domol ca muntenii. Ajunse la un dram de piatră, care se chiamă a lui Ştefan-Vodă, şi pe urmă merse coborând. Îl întâmpinară, într-o poieniţă, plăieşi cu topoarele pe braţe, – ş-un călugăr uriaş cu pletele pe umăr. Umbla cu paşi largi, izbind poalele rasei cu cizmele-i grele. Natanail se opri şi-l salută.

— Încotro, părinte Avacum?

— D-apoi după cum vezi, părinte Natanail, am luat pe aceşti oameni, cu care am isprăvit toate aici, în acest parchet, şi mă duc cu ei să ridic şi pe ceilalţi, dintr-o râpă de mai la vale Şi trecem în alt munte, unde avem treabă două săptămâni. De azi, au să aibă pace şi aicea sălbătăciunile. Te duci până la Pocrov?

— Mă duc până la Pocrov.

Se despărţiră. Ei trecură în altă parte, de-a dreptul prin labirint; iar Natanail pătrunse îndată în poiana schitului.

Acolo era pace pe tăpşanuri trăgănate şi câte un punct de soare căzuse în toate florile neclintite ale fânaţurilor.

Cerul deasupra era limpede şi fără pată; numai o gaie strigă o dată în albastrul de sus, la mare înălţime.

Bisericuţa de lemn se ridica în mijlocul unei largi împrejmuiri de zaplaz, şi-n juru-i avea câteva căsuţe cu streşinile joase. Sună toaca – bătând uşurel, cu un fel de sfiiciune. Apoi cântară clopote. Dar puţin timp, căci singurătatea le birui curând.

Nu se vedea nicăiri nici o mişcare.

Natanail intră pe poarta deschisă, cu stâlpi nalţi şi cu streşină. Trecu prin livadă, apoi dădu în ograda bisericuţei. Pătrunse în pridvorul mic şi în căsuţa lui Dumnezeu: acolo auzi glasul cunoscut al lui Atanasie. Slujitorul stătea în picioare la strana dreaptă, cu faţa spre altar, – într-un roi grăbit de murmure.

— Binecuvântează-mă, părinte Atanasie, vorbi Natanail de la uşă.

Căţelul rămase în pridvor, privind la icoanele înfricoşatului judeţ de apoi. Pe uşa deschisă, în urmă, se vedea, ca o altă zugrăveală proaspătă, un colţ de pădure şi de pajişte – desmântând bolnavele elucubraţii ale asceţilor.

Atanasie, schivnic uscat şi posomorât, tânăr încă, se întoarse, – şi faţa i se lumină.

— Bine să te cuvânteze Domnul-Dumnezeu, părinte Natanail. El te trimite aici. Bine ai sosit. Iată, – săptămâna aceasta fiind eu de rând, am venit repede de la coasă, pentru toacă, clopote şi slujbă, după rânduială. Pe urmă mă-ntorc iar la treabă.

— Am ştiut c-am să te găsesc aici, părinte Atanasie. Aflasem că eşti de săptămână. Am venit să vă văd, căci îmi place să te privesc cum slujeşti cu ceilalţi trei părinţi, afară, în biserica cea mare. Slujba aceea e tot aşa de bine primită sus, ca şi asta. Ca să nu rămâie acolo lucrarea, cu două braţe mai puţin, grăbeşte-te şi du-te, – iar eu îţi ţin locul, cetind fără nici o greşală sfintele rugăciuni de la început până la sfârşit.

— Se poate asta? întrebă cu naivitate şi bucurie Atanasie.

— De ce să nu se poată?

— Atuncea bine, părinte Natanail. Îţi mulţămesc. Şi te-aşteptăm în poiană la Merişor.

— Da. Aşteptaţi-mă în poiană la Merişor.

Amândoi zâmbeau, singuri în mijlocul bisericii, privindu-se. Atanasie se-nclină, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi, ieşi, cu pas harnic de muncitor care se duce la treabă.

Natanail rămase singur şi ceti rugăciunile.

Acolo, în poiana de la Merişor, era soare şi murmur abia auzit de albine. Şi toate gângăniile ierburilor foiau şi susurau, aducând slavă luminii şi Domnului-Dumnezeu. Iar pădurea de jur împrejur suna câteodată, fără să se clintească.

Unde-o fi fost şi de când va fi murit acel Merişor despre care vorbeşte numele poienii? Nici o urmă şi nici o altă pomenire n-a rămas, nici despre el, nici despre cei care l-au sădit. Cum spune psalmul pe care-l murmura încet:

Omul! Ca iarba-s zilele lui. Ca floarea câmpului înfloreşte.

Un vânt îl suflă şi nu mai este. Şi nu i se mai ştie nici locul.