VIII Alături de părintele Tihon este nevoie să înfăţişăm pe Nastasă Doftoru şi pe Averchie

Lista participanţilor s-a stabilit astfel: – ş-a fost scrisă pe o bucată de hârtie, de şi nu era numaidecât nevoie să fie scrisă. Mai ales că cerneală şi condei nu se găseau în casă, şi creionul s-a întâmplat să fie foarte prost. – mic şi neascuţit.

Domnul şi doamna Lepădatu;

Doamna Olimpia Mironeanu, singură, căci se afla numai în trecere şi-n vizită aici, bărbatul său inginerul fiind rămas la băile Bălţăteşti, cu copiii;

Traian Rolea;

Familia Irimescu, la care judecătorul avea o odaie: domnul, doamna şi cinci copilandri şi copile;

Domnul Artur Veruzi, pictor, amorezat de doamna Lepădatu şi de duduia Olimpia. Judecătorul îi scrise numele cu totul neîngrijit şi-n fugă, ceea ce era de mirare la acest bărbat aşa de rânduit şi de corect.

Însfârşit încă vreo şapte-opt persoane din cuprinsul mănăstirii, în dreptul cărora se puse câte un semn de întrebare.

Pe loc, Rolea se ridică, sprijinindu-se cu palma dreaptă în masă, şi ieşi, ca să treacă pe la toate porţile persoanelor îndoielnice.

— Am să le rog frumos să dea răspuns precis, imediat, strigă el din mijlocul ogrăzii.

Asta dovedea la Traian Rolea un entuziasm puţin obişnuit.

Se-ntoarse vesel la ora nouă jumătate, în acelaşi cerdac plin de vorbă şi sfat, unde-l aştepta o altă cafea neagră.

— Merge toată lumea notată, lămuri el. Sper că vom avea vreme bună şi, în acest caz, avem să petrecem minunat.

— Despre vreme să n-aveţi nici o grijă… interveni părintele Ţihon. Pot să vă dau înscris c-are să fie frumos. Acuma, dacă vrei dumneata, domnule Traiane, şi eşti aşa de bun, să vorbim cu omul de la Nemţişor pe care l-a adus ucenicul chiar acuma.

— Omul care merge cu carul?

— Da.

— Bine. Să vie aici.

— Apoi am venit, răspunse ţăranul din umbră, de lângă stâlpul de la intrarea cerdacului.

Ţinea pălăria în stânga şi-şi mângâia pletele în creştet cu dreapta. Făcea o pată albă. Numai obrazul îi era întunecos şi trist.

Toţi mesenii din jurul lămpii îşi răsuciră capetele în aceeaşi parte.

Rolea se ridică şi făcu doi paşi spre ţăran; apoi se răzgândi: se-ntoarse şi se aşeză iar pe scaun. Îl întrebă cu vocea-i limpede şi precisă:

— Ascultă, omule, de unde eşti? Dă-te mai încoace şi răspunde.

— Din Nemţişor, cucoane, răspunse omul fără să se deie mai încolo.

— Cum te numeşti?

— Nastasă Doftoru.

— Ştii de ce te-am chemat?

— Apăi să trăiţi, domnule judecător, a venit la mine ucenicul părintelui Tihon. Mi-a spus că este poruncă de la domnia voastră să mă înfăţişez aici numaidecât. Am lăsat mămăliga pe fund şi laptele-n strachină, ş-am venit, domnule judecător, dar rog pe bunătatea dumneavoastră să cunoască cum că eu nu-s vinovat cu nimica. Şi amanda aceea de-atuncea am plătit-o.

— Care amendă?

— Pentru că-s nalbar şi doftor de vite, cucoane, după cum mi-i şi porecla. Şi ori m-a aflat vitrinaru din târg de la Neamţ, ori că m-a pârât primarele, cu care mă clănţănesc pentru pământ, m-au chemat la judecată ş-am plătit amandă. De-atuncea nu mai fac nimica; lăs vitele oamenilor să piară.

— Foarte bine. Vra să zică mâni dimineaţă mergi la Pocrov cu carul cu boi. Câte parale ceri?

— Nu cer nimica. Nu mă duc la Pocrov, că n-am nici o treabă.

— Ascultă, omule; ascultă, Nastasă. Să mergi cu noi la Pocrov.

— Da’ de ce?

— Să mergi cu carul cu boi, să ne duci lucrurile.

— Aha!

— Îţi plătim cinstit, să n-ai nici o grijă.

— Apoi eu bucuros aş merge, cucoane, de ce nu? Dar carăle mele-s duse cu amândoi băitanii la târg, cu lemne. Aşa că ucenicul mi-a spus să vin musai, că mă chiamă domnul judecător; ş-am venit. N-a fost vorba de car. Şi altă pricină de judecată neavând, vă poftesc să mă sloboziţi, ca să mă duc acasă.

— Du-te! îi zise Rolea, întovărăşind vorba cu gestul.

Omul se duse, vorbind încet singur, pe sub copacii ogrăzii, până la portiţă.

Cucoanele erau nespus de vesele şi le sticleau ochii şi dinţii în lumina lămpii.

Lepădatu întrebă nu cu prea multă îngrijorare:

— Ei, dragă Traiane, ce facem?

— Să vedem, răspunse Rolea. Să trimetem după alt gospodar. Eu însă nu înţeleg, părinte, se-ntoarse el spre bătrân ce fel de ucenic e acesta, care mi-aduce, aşa, un om, fără să-l puie în curent cu chestiunea…

Monahul ridică din umeri, nedumerit:

— Nu înţeleg nici eu, domnule Traiane. Poate Averchie să nu fi priceput bine cum stă pricina… E un om cam uituc, şi slab muncitor de pământ, dar altfel bun cărturar. Însă dumneavoastră să nu vă supăraţi. Faceţi-vă toate pregătirile şi fiţi în picioare la ceasul pe care-l hotărâţi. Şi, dac-a trebui, mă duc eu singur să închipuiesc un car.

Rolea mai avea de făcut obiecţii, căci simţea un punct slab în toată organizarea; însă cucoanele îl întoarseră brusc înspre chestii care lor li se păreau mai arzătoare. Trebuiau să plece destul de dimineaţa, – să zicem la şapte ceasuri. Până la acea oră, cucoana Didina avea în sama ei partea cea mai importantă. Şi nici cucoanele celelalte nu se putea s-o lipsească de ajutorul lor. Aşa încât toate trebuiau să fie în picioare odată cu răsăritul soarelui. Altfel rămân tartinele nefăcute, ouăle nefierte, salata de pătlăgele netocată şi puii nefripţi.

— O nenorocire mai mare decât asta se poate închipui? râdea cucoana Didina. Prin urmare, eu aş dori şi aş propune ca să nu întârziem prea mult în astă-sară.

Era o dorinţă pe care toţi se grăbiră s-o îndeplinească. Când se ridicară, mişcându-se în cerdac şi urându-şi noapte-bună, somn uşor şi visuri plăcute, se auzi portiţa de la ulicioară sunând în clampă. Un glas vesel şi plin de bariton izbucni, umplând deodată întunericul ogrăzii.

— Buna sara, şi sărut mânuţele la cucoane. Pe boieri îi salut fără să le sărut mânile.

— Veruzi, e Veruzi, îl anunţară doamnele cu două voci subţirele.

Rolea îşi încreţi fruntea; se uită în jur, apoi se răsturnă iarăşi în scaun, picior peste picior. Observă cu răceală:

— Se vede că trebuie să mai întârziem puţintel, de şi suntem grăbiţi.

Pictorul era bărbat voinic şi nalt. Purta o barbă minunată, revărsată peste piept, – o barbă care s-ar fi părut exagerată dacă n-ar fi fost scăzută de o chelie complectă a creştetului. Aceste două părţi ale fiinţii lui echilibrându-se, – încolo n-avea nici un motiv de nemulţămire. Dimpotrivă: în al patruzecilea an, În mijlocul cărării vieţii noastre, radia putere şi voie-bună ca un zeu, ocupându-se intens de cele trupeşti şi foarte puţin de pictură.

— Ştiu! strigă el, suind treptele cerdacului; aveţi să mă-ntrebaţi ce-am lucrat astăzi. Vorbesc de meşteşugul meu de zugrav, bineînţeles. Mărturisesc că iarăşi v-aduc o mare dezamăgire. Dar, simţindu-mă tânăr, nădăjduiesc că mai am vreme. Ce se pune la cale? se miră el apoi, uitându-se în juru-i. Văd mare sobor.

Vorbind, îşi îndeplinea faţă de cucoane partea practică a salutării pe care-o strigase de la portiţă. Faţă de domni îşi înclină numai fruntea-i lucie. Rolea îi răspunse c-un zâmbet – o clipă, după care iar îşi reluă masca serioasă.

— Văd mare adunare, reluă Veruzi. Sunteţi buni să-mi comunicaţi şi mie obiectul discuţiei? Poate vă grăbiţi să vă duceţi la culcare…

— Tocmai! răspunse cu răceală judecătorul.

— Foarte bine, n-am nimic împotrivă. Eu n-am venit decât pentru o secundă: ca să-mi prezint omagiile mele şi să beau o cafea, care ştiu că aici se prepară mai bine decât oriunde în lume.

— Numaidecât, numaidecât! consimţi doamna de gazdă mişcându-se vioi.

— Din ce în ce mai bine. Mă declar mulţămit, mă instalez pe un scaun şi nu mai am nici o pretenţie. Îmi dai voie, dragă prietine Rolea?

— Mă rog.

— Ce vroiam eu să vă spun? Astăzi, mai ales după amiază, am fost ocupat în chip excepţional. M-am apucat, împreună cu un cuvios monah, ş-am răstocit la deal Nemţişorul, ca să prindem chitici şi raci. Aflaţi că peştişorii aceştia de la munte, numiţi boişteni, se prepară aici după o metodă specială pe care noi n-o cunoaştem. Ascultaţi. Într-o oală nouă de lut, arunci legume multe tăiate mărunt, cu puţină zamă. După ce-au dat o undă, pui şi peştele şi vâri oala acoperită bine, în cuptor potolit, ca să se coacă boiştenii în dulceaţa lor. Se zice că oala trebuie să fie roşie, dar eu cred că asta n-are importanţă. Notă: nu trebuie să se uite sarea şi piperul.

— Îmi închipui că reţeta dă un rezultat bun şi delicat, fu de părere cucoana Didina.

— A, da. Trebuie însă meşteşug şi grijă. Să fi văzut pe părintele Amfilohie cum oficia. Era măreţ, de şi-i gros şi are o înălţime neînsemnată. Am uitat să mai adaug un lucru principal. E nevoie de un vin bunişor.

— Hm! mormăi judecătorul privind în tavan.

Părintele Tihon avea de făcut obiecţii, de şi Lepădatu primise cu recunoştinţă reţeta.

— Domnule, asta-i mai mult bătaie de cap şi năcaz. Să luăm pildă de la fiarele pământului şi păserile cerului, care nu pregătesc, nu fierb şi nu coc şi trăiesc totuşi prin grija lui Dumnezeu.

— Le fierbem şi le coacem noi pe dânsele, părinte, – tot cu voinţa lui Dumnezeu.

Bătrânul clătină din cap. El avea altă chibzuinţă.

Emil Lepădatu, văzând pe de o parte cafeaua gata şi pe de alta faţa judecătorului prea întunecată, introduse cu blândeţă o întrebare, care era mai potrivită cu împrejurările şi cu ora târzie:

— Ascultă, Veruzi, înainte de plecare n-ai voi să ştii ce am pus la cale?

— Ba da, se-nţelege că vreau să ştiu. Desigur aţi plănuit o excursie…

Toţi rămaseră uimiţi de asemenea pătrundere. Pictorul îşi aprinse o ţigară:

— Nu vă miraţi prea tare. Am aflat de la familia Irimescu. Eu socotesc însă că o excursie la Pocrov nu-i ceva destul de serios. E prea aproape. Şi mai cu samă găsesc de prisos carul cu boi. Ca să ne ducem până peste deal, ce ne trebuie? Un ceas de voie-bună. Ne ducem, ne întoarcem, şi gata. Nu-i nevoie nici de bătaie de cap, nici de planuri.

Rolea deveni atent şi se răsuci cu delicateţă în scaunul său;

— Aşa socoteşti dumneata, domnule Veruzi?

— Aşa socotesc eu.

— Ş-ai putea, mă rog, să-mi explici temeiurile pentru care socoteşti aşa?

— Care sunt temeiurile? Ia ascultă, Rolea, nu face cu mine pe judecătorul de instrucţie şi nu fi gelos de iubirea mea pentru doamna Didina Lepădatu şi duduia Olimpia Mironeanu!

Învălmăşeala de replici, hazul şi cafeaua se amestecară, – şi pictorul se împăcă imediat cu Rolea, bătându-l prietineşte pe spate. Apoi se despărţiră, interpelându-se încă un timp prin întuneric.

Cerul cu stele, pe care lilieci negri îl scriau încă din când în când, arăta un ceas târziu. Nu mai era mult până la toaca de unsprezece şi părintele Tihon stătu şi cugetă, în pragul chilioarei lui, cum să rânduiască afacerea cu carul cu boi.

— Multe marafeturi şi desmierdări mai au şi târgoveţii aceştia… cugetă el ca un ţăran cuminte; şi-şi mormăia încet cugetul ca şi cum l-ar fi rumegat. Acuma unde să găsesc eu car cu boi în puterea nopţii? Frate Averchie, unde eşti?

— Aici, părinte.

Fratele Averchie, ucenicul, era tot un ţăran, nu cu mult mai tânăr decât cuviosul Tihon. Avea barbă şi plete cărunte, era puţintel şi uscat la trup şi întristat la faţă. Îl slujea de mulţi ani pe bătrân, cetind, la ceasurile rânduite, cu afundă credinţă, cărţile iubite pustiei sfinte; şi aştepta cu dulceaţă ceasul când avea să fie şi el binecuvântat monah. Acel ceas, după cum se juruise el, trebuia să sune după ce Tihon bătrânul va trece între drepţi, cătră lumina cea fără de amurg.

— Ce zici, frate Averchie? Cum facem cu carul cu boi?

— Care car cu boi?

— Apoi n-ai auzit? şi nu te-am trimes după gospodarul acela, Năstasă Dof toru, din Nemţişor?

— M-ai trimes să-l aduc, căci îl chiamă judecătorul. Dar eu, părinte, n-am ştiut despre ce-i vorba. Datoria mea este s-ascult. «Împlini-vei poruncile şi-ţi vei pleca fruntea», cum zice la carte.

— E vorba de un car cu boi care le trebuie lor.

— Cui? Boierilor?

— Da.

— Ce să facă cu carul cu boi? N-au nici grâu, nici orz pe câmp, nici lemne-n pădure.

— Le trebuie pentru drăcăriile lor, ca să se ducă la Pocrov.

— Cu carul?

— Nu; de dus zice că se duc pe jos. Dar le trebuie ş-un car cu boi.

— Eu asta n-o pricep, mărturisi cu mâhnire Averchie. Scrie şi cartea: «Cele fără de cale nu voieşte a le vedea Domnul.»

— Bine, bine, Averchie; dar ce facem?

— Ştiu eu? Le-om căuta mâne un car şi pace!

— Le trebuie mâni dis-de-dimineaţă, Averchie.

— Mâni dis-de-dimineaţă? Asta-i greu. Să umblăm noaptea după car? «Şi pre toţi cei ce au putere, să nu-i scoţi noaptea, ca să nu se suie noroadele în locul lor.»

— Atuncea cum?

— Ne-a lumina Domnul-Dumnezeu, părinte. Cuvioşia ta du-te la hodină, căci eşti om slab şi bătrân şi nu trebuie să superi pe Cel-bun trudindu-te peste fire. Eu îmi aprind o lumânărică şi stau treaz, căutând în carte deslegare. «Domnul-Dumnezeu nu asupreşte pe ai săi, ci-i curăţă şi-i scoate dintre necredincioşi.»

Părintele Tihon se plecă sfatului. Avea acest bun obicei, să se folosească de înţelepciunea şi de cărturăria ucenicului său.