VII Tabloul se întregeşte cu câţiva europeni musafiri vremelnici ai sfântului lăcaş.
În aceeaşi sară spre Sfântul Pantelimon, la mănăstire, câţiva europeni plănuiseră pe a doua zi dimineaţa o excursie. Încă nu se-nţeleseseră unde, dar erau hotărâţi să facă o excursie. Stăteau, după masa de sară, în cerdacul larg de la părintele Tihon. Acolo la părintele Tihon locuiau, pentru acest sfârşit de vară, o păreche de persoane foarte simpatice tuturor celorlalţi musafiri ai mănăstirii. Fiind singuri, fără copii şi încă tineri şi vioi şi pe deasupra veseli totdeauna şi bine dispuşi, – nici o petrecere nu se punea la cale fără dânşii. Erau domnul Emil Lepădatu şi cucoana Didina.
Domnul Emil Lepădatu era un bărbat de mult trecut de cincizeci de ani, însă se regăsea tot sprinten în fiecare dimineaţă la răsăritul soarelui. Atuncea avea el un obicei al lui – să salute lumina zicându-i: bună dimineaţa, duduie. Sărea repede din aşternut, ca să-şi îngrijească faţa şi trupul, şi s-arăta nu mult după aceea în cerdac, spre a-şi îndeplini tabieturile.
— Vechi şi înţelenite tabieturi, mărturisea el zâmbind. Mi-i ruşine de ele; dar ce pot face? Trebuie să le mărturisesc, ca să ştie o lume suferinţile mele, să mă aflu mai uşurat.
— Dar despre ce tabieturi şi slăbăciuni e vorba mă rog matale? îl întrebase, într-o altă sară, doamna Olimpia Mironeanu, ieşancă tânără, care le era, de puţine zile, musafir.
— Apoi să-ţi spun, duduie. Eu, de şi trăiesc de treizeci şi unu de ani în Bucureşti şi-n vara asta am serbat nunta de argint cu Didina…
— Nu ţi-e ruşine, Emile? strigă, din cealaltă parte a mesei, cucoana Didina.
— De ce să-mi fie ruşine? o întrebă cu blândeţă Lepădatu. Vârsta e o realitate pe care o poate constata oricine după registrele stării civile…
— Vai! suspină cucoana Didina, rotindu-şi capul spre cei prezenţi cu un fel de graţie teatrală.
— Însă, urmă Lepădatu, – căci este un însă… vârsta adevărată nu-i aceea. Vârsta adevărată ţi-o ceteşte oricine pe faţă şi-n privire. Am făcut nunta de argint, – ş-aceasta este mireasa. Măcar că are firele nunţii presărate în păr, puteţi s-o priviţi: eu nu mă ruşinez cu ce am. E încă rumănă la obraz – fără să întrebuinţeze vreo artă. Are ochi negri şi sprâncenaţi – fără nici un artificiu. Adevărat este, – trebuie să mărturisesc, – că are cincisprezece ani mai puţin decât mine…
— Iar? se scandaliză cucoana Didina. Ai mania mărturisirilor şi a precizărilor.
— Aşa sunt eu, ce-mi poţi face? Din pricina slujbei, ca mai mare ce mă găsesc la serviciile statistice…
— Însă ce facem cu tabieturile?… sugeră delicat duduia Olimpia.
— Aşa este. Te rog iartă-mă, duduie, dar vin imediat la chestie, îndată ce fac toate constatările care privesc pe Didina. Eu nu sunt, la dreptul vorbind, nici n-am fost vreodată, duşman al podoabelor, şi modelor feminine. Te rog să mă ierţi, duduie Olimpie, – eu nu mă supăr că mata dai puţină pudră şi roş; nu m-aş supăra nici dacă ţi-ai scurta părul, după moda de azi, – pentru că, fiind subţirică precum eşti…
— La chestie, la chestie! râse duduia Olimpia, fără supărare.
— Aşa este. Pe când Didina, de ce să nu recunosc, mi-a făcut totdeauna plăcere aşa cum se află, cu rochia mai puţin scurtă decât vrea croitoreasa, fără nici o graţie cumpărată şi cu părul din tinereţă.
— Vai şi iar vai! Nu mai este acel din tinereţă! se tângui cucoana Didina.
— Aşadar, reluă Emil Lepădatu, de şi eu trăiesc de treizeci şi unu de ani în Bucureşti şi-n vara asta am serbat nunta de argint cu Didina, cu ale mele obiceiuri, pe care le-am apucat în casa părinţilor mei din Ieşi – mai bine zis din Sărărie, – nu le-am lăsat. Mai întâi eu nu ştiu ce-i aceea pijama. Nici nu vreau să ştiu. Eu am o cămaşă lungă de noapte, cusută cu roş şi cu negru.
— Aşa este… confirmă râzând cucoana Didina.
— Vra să zică, – una. Al doilea, eu, cum m-am trezit, trebuie să-ntind braţul şi să găsesc chiseaua cu dulceaţă şi paharul cu apă rece.
— După ce strigi: bună dimineaţa, duduie… adăogi cu simpatie Olimpia Mironeanu.
— Da: spun asta luminii şi Didinii.
— Mie mai puţin.
— Se poate, fără să te superi. Aşa că trebuie să întind mâna şi să găsesc chiseaua cu dulceaţă şi paharul cu apă rece. Vra să zică, două. Apoi, după aceea, numaidecât baia: acesta nu-i un obicei de la Ieşi. Căci tata, ca şi bunicul, întrebuinţa un lighean puţin mai larg decât o farfurie, ş-un ibricel, amândouă de alamă, pe care i le prezenta o ţigăncuşă desculţă. Din ibricel ţigăncuşa turna, deasupra ligheanului, câteva picături de apă pe care tata le primea în palmele făcute cupă; şi, cu mare iuţeală şi zgomot de buze şi de nas, acele picături trebuiau să facă toată slujba curăţeniei de dimineaţă – mâni, obraz, ceafă, gură, gât şi subsuori. Şi pe urmă ieşea în cerdac, în halat. Eu întrebuinţez mai multă apă şi mai puţin halat. În cerdac însă ies cu plăcere, – căci am şi eu puţintel cerdac cu umbră de viţă, în Bucureşti. Ş-acolo îmi vine o cafea cu caimac şi cu nouraşiadică gingirlie, cum se spunea odată. Vra să zică, trei. Acuma ajungem la a patra parte şi cea din urmă: o ţigară dintr-un tutun bun pe care mi-l dă mie acuma un prietin de la regie. O răsucesc eu singur şi o pun într-o ţigaretă de chilimbar. Un fum de ţigară ş-o picătură de cafea. Ş-atâta. După asta nu mai pun nimic în gură până la ceasul unu. Mă duc la birou şi nu mai am odihnă nici o secundă.
— Acestea-s tabieturile?
— Acestea-s.
— Apoi sunt destul de nevinovate.
— Sunt; însă cer un mare meşteşug, – pentru cafea din partea Didinei şi pentru ţigară din partea mea. Căci trebuie să ştiţi că e o adevărată artă să faci o cafea ori o ţigară.
— Cum se poate? Eu credeam cafeaua bună numai pentru drojdie: ca să întorc ceaşca cu gura în jos pe farfurioară şi, după aceea, să-mi cetesc viitorul în semnele ei.
— Ei, duduie Olimpie, – acuma eşti tânără. Vârsta are să te înveţe să nu mai cauţi semne în cafea. Nu râde.
— Râd, însă ştiu că ai dreptate.
— Din nenorocire, am. Căci vârsta mă face să uit că aici, neavând unul din tabieturile mele de la Bucureşti…
Cucoana Didina, puţintel scurtă şi durdulie, păşi îndesat şi grăbit până în dosul lui Lepădatu şi-i puse, pe gura cu mustaţa scurtă tunsă, mâna ei grăsuţă.
— Taci, frate dragă, nu mai vorbi despre toate.
Interveni duduia Olimpia:
— Sunt teribil de curioasă să aflu despre ce lipsă e vorba…
— Foarte uşor de spus, după ce-am scăpat din mânile nevestei… Abia-mi pot trage sufletul. Prin urmare, neavând unul din tabieturile mele de la Bucureşti…
— Adică n-are baie, explică simplu şi cu linişte cucoana Didina.
— Atunci de ce nu mă lăsai să vorbesc, frate dragă? Să spun lumii patimile şi durerile mele. Asta este: neavând baie, ca la Bucureşti… sau, cum s-ar spune la Ieşi, neavând feredeu…
Atunci se amestecă cuvioşia sa părintele Tihon, bătrânul, proprietarul casei albe cu cerdac:
— Da’ de ce vorbeşti aşa dumneata, cocoane Emile? N-ai apă, slavă Domnului, să faci feredeie câte pofteşti? Tocmeşte un om şi-ţi aduce cu sacaua apă de la Puturosu. Într-o saca faci zece feredeie.
Cucoanele întoarseră în aceeaşi parte capetele, ca să poată râde, uitându-se în sus, spre streşină.
— Mi se pare că-i zice Izvorul Tămăduirii, vorbi apoi duduia Olimpia, aducându-şi spre el faţa, cu gravitate.
— Aşa aud că-i zice acuma. Dar noi, prin partea locului, în mănăstire şi prin sate, îi spuneam tot cum ştim. Şi mai ales cum trebuie, căci, coborând în acel loc, abia îţi poţi trage sufletul. De-aceea a rânduit Dumnezeu apa asta pentru dureri de încheieturi.
— Cuvioase părinte Tihon, protestă Lepădatu agitând palmele spre bătrân; nu ţi-am mai spus ca eu am nevoie de o apă care să aibă un nume cu totul altfel: o apă limpede şi curată.
— Apă de băut ai, laudă Domnului. Este fântână în ogradă.
— Părinte Tihon, după cum am mai spus, am nevoie de apă pentru feredeu. Ca să mă spăl, să mă scald – să lepăd toată necurăţenia…
— Un creştin bun ceteşte o rugăciune, se spovăduieşte şi se împărtăşeşte, – şi astfel se găseşte curat şi luminat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Eu socotesc, cucoane Emile, că nu mai era nevoie să strici mata atâta pânză, să faci căsuţă în fundul livezii. Şi să-ţi aşezi acolo un cazanaş sus, să care dis-de-dimineaţă atâta apă rece sluga, şi dumneata să-i dai drumul să te împroaşte pe pielea goală. Doamne păzeşte, – poţi răci.
Cucoanele se uitau iar la streşina casei.
— Aşa încât, urmă serios Emil Lepădatu, neavând unul din tabieturile mele de la Bucureşti, am fost nevoit să-mi fac o instalaţie proprie. E destul de rudimentară, deoarece mă aflu pentru întâia oară în acest loc încântător. Vă făgăduiesc însă că, la anul, am să iau măsuri din vreme.
— Cucoane, grăi călugărul, c-un fel de obidă; nu mai faceţi şi nu mai prefaceţi dumneavoastră lucrurile. Lăsaţi-le cum le-a întocmit Dumnezeu.
Părintele Tihon era un om cuminte şi blajin, cu obrazul ars de vânt şi soare; cu mânile bătătorite de greblă şi sapă. Avea pe el haină cernită de monah şi o purta cu smerenie, însă, când lucra la câmp, o lepăda bucuros, ca să rămâie mai sprinten în straiele uşoare şi albe ţărăneşti. În ceasurile singurătăţii cetea cam trăgănat în cartea de rugăciuni, însă se nevoia cu osârdie şi cinste, fără să sară nici o pagină.
În sara aceea spre Sfântul Pantelimon, văzând atâta zarvă pentru un drum în pădure şi-n munte, crezu că trebuie să se amestece şi el, ca să deie un sfat bun.
— Eu aş zice,.cucoane Emile, grăi el, să treceţi culmea Pleşului până la mănăstire la Rişca, dacă voiţi numaidecât să faceţi aşa, o primblare.
— N-ar fi rău, acceptă Lepădatu. Numai e cam departe pentru cucoane.
— Dacă e departe, n-am făcut nimica, protestă cucoana Didina. N-am venit aici să mă ostenesc şi să gâfâi.
— Da’ nu-i departe deloc, lămuri bătrânul. Porniţi de-aici dimineaţa, după ce beţi cafeaua cu lapte. Şi aşa, pe la amiază, sunteţi în Rişca. Ş-acolo-s locuri tare frumoase, alcătuite anume de Dumnezeu împrejurul sfintei mănăstiri.
— Nu; se pun de pricină cucoanele. Hai să mergem undeva mai aproape.
Judecătorul de pace, colecţionar vestit, se sculă în picioare:
— Să mergem la Secu, propuse el. Să vedeţi acolo una din cele mai frumoase vitrine de odoare preţioase. Cu trăsurile facem un ceas.
— Frate Traiane, cucoanele au plăcere să facă o excursie pe jos.
— Această plăcere v-o supunem, domnule judecător, cu toată stima şi consideraţia… îi zâmbi duduia Olimpia.
— Mă-nchin, răspunse judecătorul, ceremonios.
Era un om mic, cu mustăcioară neagră, cu haina nespus de îngrijită şi cu ghetele cu călcâie înalte, ca să privească ceva mai de sus. Alt cusur nu i se cunoştea în afară de această mizerie de a fi cu o palmă mai scurt decât alţi oameni.
— În acest caz, propun şi cred c-avem să ne oprim definitiv asupra acestei hotărâri; propun să mergem la schit la Pocrov, – dacă nu preferaţi Ozana, ori Poiana Dragostei.
— La Pocrov n-ar fi rău, într-adevăr, acceptă Lepădatu, împăciuitor ca totdeauna.
— Nu. Şi voi avea onoarea să vă expun toate argumentele. Schitul Pocrov e destul de aproape de noi. Drumul până acolo, natural, e foarte frumos. Locul unde ajungem e o poiană dintre cele mai încântătoare ale acestor munţi. Ca să nu pară excursia prea obositoare, putem hotărî o odihnă acolo, şi-n vederea acestui popas s-ar putea lua ceva provizii. Dacă ne temem de ploaie, luăm cu noi hainele necesare…
— Atunci ne ducem încărcaţi ca nişte cămile, dragă Traiane.
— Îmi daţi voie. Luăm tot ce ne trebuie. Şi cată să prevedem şi cazul când doamnele nu s-ar simţi în stare, la un moment dat, să treacă locurile grele.
— Ei, atunci ce facem? Le luăm în braţe?
— Îmi dai voie. E necesar, pentru a întâmpina orice nevoie şi a răspunde la toate obiecţiile, să luăm cu noi un car cu boi.
Bătrânul monah încuviinţă, înclinând adânc fruntea:
— Asta este, boierilor, şi cucoanelor. Luaţi un car cu boi şi n-a mai fi nici o pricină. Vitele trag, săracele, şi vă suie costişele cele mai oable. Drum este: cam rău, râpos şi grunzuros. Însă, acuma nu-l putem schimba. Nici nu-i nevoie, aşa fiind, el lăsat de la Dumnezeu. Dar dacă luaţi car cu boi, puteţi să vă duceţi şi la Râşca.
Cucoanele se împotriviră. Hotărâră Pocrov.
— Atuncea eu am să rog pe părintele Tihon, reluă judecătorul, să fie aşa de bun să trimeată pe ucenicul său până-n sat la Nemţişor. Să ne aducă de acolo un gospodar cu care să ne-nţelegem pentru carul cu boi. Şi ca să facem lucrurile după toată rânduiala, am să-mi permit să solicit doamnei Lepădatu puţină grijă, foarte puţină, cu privire la proviziile ce avem de luat cu noi.
— Poţi să ai încredere în Didina, hotărî Lepădatu, numai nu ştiu dac-a fi carul destul de încăpător şi dac-a mai rămânea vreun pui în ograda părintelui Tihon.
— Tocmai. Am avut motivele mele ca să mă adresez domniei sale. Deci, rânduind carul cu boi, având rezolvată chestia proviziilor, la care suntem tovarăşi nu numai pentru consumaţie, rămâne să se stabilească ora plecării şi hainele ce luăm fiecare. Nu trebuie să luăm prea mult, căci n-avem decât un car. Totuşi, având un car, putem lua tot ce ne trebuie.
Astfel logica strânsă şi elegantă a lui Traian Rolea şi fragilitatea feminină au făcut să cadă sorţii pe Pocrov. Excursia aceasta a rămas celebră în analele sfintei mănăstiri Neamţu.
